Trista copilărie sub comunism (II)

Reiau firul amintirilor copilăriei și adolescenței trăite în regimul comunist mai mult pentru extraordinarii tineri din zilele noastre, care au fost foarte impresionați de cele relatate în partea întâi și pentru că acea primă parte a stârnit vii controverse și aduceri aminte. Am avut, spre stupefacția mea, reacții diverse, de la negarea cu obstinație a unora, cei care probabil se simt vinovați de implementarea acelui regim criminal sau, din contra, care și-ar dori din nou privilegiile pe care le aveau ca aparatciki, membri marcanți ai partidului comunist sau ai securității, la aprobări și susținere, dar foarte multe comentarii au fost prin comparație cu ceea ce trăiesc acum copiii și adolescenții. Am să fac precizarea că nu se poate face comparație între cele două regimuri, libertăți individuale și de grup fiind acum acordate, dar calitatea societății românești nu a putut crește, ci chiar există un regres, mai ales în ceea ce privește educația și unele servicii publice, nu din cauza economiei de piață și a capitalismului, care după părerea mea nu au putut exista după Revoluție tocmai din cauza faptului că puterea a aparținut tot lor, descendenților mahărilor din aparatul de represiune comunistă sau eșaloanelor 2 și 3 din acele structuri organizate mai nou pe un sistem mafiot. Probabil că un Proces al comunismului în România și o Lege a Lustrației ar fi ținut aceste structuri, care erau legate ombilical prin șantaj și furt, la distanță de putere și ar fi lăsat oamenii necompromiși, competenți, inteligenți și bine intenționați să gândească și să aplice legi firești, normale, ale economiei de piață și ale liberului-schimb, ar fi stimulat o economie cu legi suple și ar fi acordat libertăți poporului român pe care nu le-am avut și nu le avem încă. Eu sper totuși că ne vom reveni din experimentul social cel mai cinic al ultimului secol și vom reuși ca popor.

*

Să continuăm cu amintirile din acea vreme. În jur de 14 ani am început să observ mai cu atenție cine erau cei care aduceau laude „conducătorilor iubiți” și partidului comunist. Am realizat că putregaiul compromisului cu regimul a cuprins toate domeniile societății, de la cultură la educație, de la sistemul de sănătate la cooperativele agricole, de stat, bineînțeles. Statul și partidul erau în toate. Actorii sau cântăreții care ne-au încântat copilăria în filmele pentru copii din anii ’60-’70, se cocoțau acum pe marile scene ale grandomanelor spectacole omagiale recitând poeziile sau „capodoperele” libidinoase închinate structurilor comuniste și, mai ales, cuplului de-a dreptul grețos al ceaușeștilor. Aceste compuneri erau de multe ori făcute de iluștri necunoscuți, fără nici o valoare artistică, dar multe dintre valorile literaturii și muzicii românești au acceptat compromisul scriind și compunând pentru propagandă, maculându-se astfel. Eu unul am fost scârbit de acest servilism gratuit pe care nu l-am văzut la alte popoare din spatele cortinei de fier construită de Stalin și nu-l pot uita așa ușor.

Sa-nu-l-uitam-pe-Vadim-un-alt-poet-de-curte-al-lui-CeausescuCorneliu Vadim Tudor, un necunoscut lingău al Elenei Ceaușescu, cică scriitor și jurnalist, alături de maleficul propagandist al dictatorului, fondator al mașinăriei de răspândire a național-comunismului românesc printre tineri, Adrian Păunescu. Poetul de valoare Adrian Păunescu s-a compromis definitiv alegând să devină un Goebbels al comunismului.

Să mai zic și de instrumentul de spălare a creierelor care era Cenaclul Flacăra, la care mergeam pentru cele câteva melodii bune folk și rock nepolitizate. În rest, mă agasau cele patriotard-naționalist-comuniste și mă zgâriau pe timpan. Dar era un compromis pe care înțelegeam să-l fac pentru a mă delecta cu ce „scăpa” mai de calitate pe acolo. Asta era singura distracție de masă la un moment dat în anii ’80. Mai amintesc de celebrele, încă de pe atunci, episoade pornografice care se întâmplau uneori prin spatele scenei, cei care stăteam în apropiere vedeam cum roiau unii soliști cu pipițe mai mult sau mai puțin versate. Și gata despre asta, că deja am pomenit prea mult de corurile de lătrăi ai regimului.

Părinții și bunicii mei comentau făcând bășcălie de scenele văzute în scurtele emisiuni televizate, glumind pe seama recitatorilor, a capilor partidului promovați de propagandă. Noi, copiii, am înțeles astfel că acest regim era împotriva firii și am crescut respingând propaganda deșănțată. Schimbam de multe ori versurile cântecelor patriotice sau comuniste, făcând glume între noi, dar crescând cu un profund sentiment de greață și, în același timp, cu teama că vom fi nevoiți și noi să facem aceste compromisuri.

Un exemplu de care îmi aduc aminte este celebrul cântec de rămas bun la plecarea din taberele de elevi, La revedere, tabără dragă!, pe care l-au rebotezat săracii elevi La revedere, tarabă goală!, în urma lipsurilor pe care le suportau pe parcursul a două săptămâni. Fiind în tabără la Sălătruc-Comănești am suferit și eu de foame, cred că era prin 1986. Ne dădeau o mâncare oribilă, un terci ciudat pe care aveam să-l reîntâlnesc în armată. De foame, împreună cu alți colegi am jumulit vreo 2-3 pui sfrijiți de găină rătăciți pe la marginea unei păduri și ne-am dus pe malul pârâului și i-am perpelit la foc. Nu sunt deloc mândru de asta, dar efectiv nu aveam ce cumpăra suplimentar de-ale gurii, în tabără nefiind chioșcuri sau magazine, iar în cea mai apropiată localitate nu aveam voie să mergem. Semăna cu un lagăr, nu cu o tabără de vacanță. Acel cântec-pamflet m-a urmărit mult timp aducându-mi aminte de o vacanță ratată în stil comunist. Făceam și noi haz de necaz, ca de altfel toată „societatea socialistă multilateral dezvoltată”.

De altfel, sistemul de protecție mentală la propaganda prin care se urmărea crearea „omului nou”, homo bolșevikus, s-a dezvoltat mai ales prin glume și bancuri făcute pe la colțuri la adresa regimului. Multe, multe bancuri s-au compus cu Ceaușescu, cu Securitatea, cu comuniștii cocoțați în funcții fără competențe sau studii, stahanoviști zeloși și Radio Erevan, post de radio fictiv din lagărul sovietic, ce explica printr-un umor subtil toată tâmpenia unui regim paranoic. Pe cât de vigilentă era represiunea securității, pe atât de creativă era singura formă de dizidență „de masă”. Umbla zvonul că acei „creativi” ar fi fost chiar din rândurile partidului, dar mă îndoiesc profund de acest lucru. Apăruseră diverse grupuri umoristice care ne încântau cu glume subtile la adresa regimului, precum Divertis sau Vouă, cenzura de stat nereușind de multe ori să se prindă poantele făcute de aceste grupuri. Savuram cu nesaț fiind nelipsiți de la aceste spectacole. Ieșeam din sală cu mușchii obrajilor blocați de râs, având ce povesti băieților de la bloc mult timp după aceea. Dintre glumele celebre din acea vreme îmi aduc aminte de cea cu escaladarea cursei înarmărilor din cauza lui Ceaușescu atunci când a hotărât să amplaseze rachetele sol-aer pe autobuze (foto jos), făcând referire la imensele rezervoare de gaz montate pe capota autobuzelor datorită penuriei de benzină și motorină, și cea cu înmormântarea lui Brejnev la care apare Corina Chiriac și începe să cânte „Opriți dricu’,/ Să se urce și Nea Nicu!” aluzie la vârsta deja înaintată a „conducătorului iubit” și la faptul că era timpul să se retragă.

Trista - autobuze

În școală și în alte domenii observam cum tendința politicii comuniste era de uniformizare a societății, în ideea egalității dintre oameni și clase sociale trâmbițate peste tot. Copil și adolescent fiind vedeam cum semeni de-ai mei cu reale capacități erau șicanați de sistem, fiind descurajați să-și demonstreze calitățile, punându-li-se piedici, mai ales dacă proveneau din familii cu „bube în cap”, care avuseseră rude condamnate politic. În schimb beizadelele de comuniști, securiști, milițieni erau promovați și susținuți, de multe ori plasați în locuri „călduțe” de unde să urce tot mai sus în structurile sistemului. Generații întregi au fost demotivate de faptul că era răsplătită obediența față de sistem, competența fiind desconsiderată în mod voit. Repartizările unor șefi de promoție în cele mai îndepărtate colțuri de țară, alimentau această blazare, și te gândeai de mai multe ori dacă avea sens să ieși în evidență prin competență sau, din contra, să pozezi în roboțelul „yesman” al regimului, urmând să cauți „pile” pentru a-ți asigura un loc mai aproape de prieteni și familie. O reacție de adversitate, anti-sistem, s-a înfiripat în mentalitatea mea, făcându-mă să nu mai accept să mă conformez regulilor, în mintea mea puerilă refuzând să mai învăț, să mă duc la școală regulat, gândindu-mă că astfel pedepseam sistemul. De fapt ar fi trebuit să fac invers, să învăț, să-mi exersez mintea și îndemânarea, să dovedesc că pot fi mai bun ca ei. Fără să-mi dau seama, le făceam jocul perfid, de fapt. Unii hălăduiau pe străzi, tot dintr-o dorință de nesupunere în fața regimului, alții purtau intenționat plete și blugi în stil rocker pentru a se deosebi în masa inertă gri, tunsă scurt cu breton. Din ce în ce mai mulți tineri se manifestau anti-tot-ce-fusese-până-atunci. Și pe bună dreptate.

Un episod pe care vreau să-l menționez este tot din ultimii doi ani ai comunismului, dacă nu chiar ultimul dacă îmi aduc bine aminte, în care la obișnuitele cozi la alimente, de bucurie că s-au adus tacâmuri de pasăre (gheare, gâturi, aripi și capuri), câțiva tineri de vreo 16-18 ani de la un bloc vecin din cartier, care prinseseră din timp loc la coadă, au început să glumească cu subînțeles despre regimul care-i înfometa, despre faptul că mâncăm sortimente alese din import, respectiv celebrele Taka-Muri (cu referire subtilă la tacâmurile ce tocmai se aduseseră), la „Adidași” (care denumeau copitele de porc pe care ni le aduceau „din belșug”, dar din care nu făceai decât, poate, o răcitură). În toiul distracției pe seama regimului comunist nu și-au dat seama că existau și oameni ai Securității la rând sau poate doar niște vecini de bloc turnători la poliția politică, cert este că a doua zi au fost săltați de organele de represiune și au primit bătăi soră cu moartea, teroarea ținând așa multe luni de zile, luându-i și pe părinți la rost în ideea că acești copii nu se manifestau de capul lor ca elemente ostile regimului, ci sigur familiile lor aveau aceiași atitudine. A venit momentul 1989 și au scăpat cu viață din acest calvar, dar câțiva dintre ei nu au mai suportat deloc gândul de a trăi alături de brutele securiste și au emigrat, care în Statele Unite, care pe unde a apucat.

pui sfrijitiUn exemplu de pui sfrijit pentru care trebuia să stai ore întregi la coadă ca să-l cumperi. Lângă sticle de vede celebra pungă de „Taka-Muri” pentru care au suferit prietenii mei glumeți.

Tot în scopul dezintegrării comunității și familiei trimiteau elevii uteciști în anii terminali să lucreze la megalomanele șantiere ale patriei, la fel cum și soldații în termen făceau muncile grele, de la mină și până la Casa Poporului, imensa construcție în stil sovietic, imaginată de Ceaușescu pentru a adăposti sediul puterii absolutiste. În aceste șantiere și-au găsit sfârșitul sute și mii de tineri din toată țara, ei neavând o pregătire specializată pentru astfel de munci, ci fiind carne de tun. Ca elev, în practica pe care o făceam la Întreprinderea de mașini unelte speciale, am văzut pe viu falimentul gigantului cu picioare de lut construit de dictator din banii împrumutați de la FMI, și pe care i-a returnat sacrificând poporul. Mii de angajați care lucrau pe stoc, făcând o marfă pe care nici țările membre CAER nu o mai cumpărau. Așa de tare era încărcată schema de personal, încât absolvenții anului 1988 nu au mai putut fi preluați de acea întreprindere, bineînțeles nici următorii din ultimul an al regimului ceaușist. Soarta lor dacă nu intrau la facultate? Evident, repartizarea era la minele din Oltenia și Hunedoara. Dar tinerii cât de cât educați de oraș nu puteau deveni întotdeauna ortaci, așa că se activa P.C.R. = Pile Cunoștințe Relații, o altă interpretare a abrevierii partidului comunist.

munca_la_canal

Ar mai fi multe de spus, dar pentru moment mă opresc aici, urmând, sper eu, ca pe viitor episoadele să conțină amintiri punctuale și peripeții ale altor copii și adolescenți din vremea aceea, însoțite de fotografii. Sper ca reacțiile să fie cel puțin la fel de multe ca la primul episod, în funcție de ele vedem cum continuăm acest serial de mărturii. Repet ce am spus la începutul episodului: nu există termen de comparație cu ce trăiesc copiii acum, în vremurile noastre. Acum am avea posibilitatea să le oferim mult mai multe, dar ne complacem cu capul plecat, deja frizând Sindromul Stockholm, când victima empatizează cu agresorul. E timpul să ne lase în pace să ne creștem copiii în libertate, în spirit antreprenorial, în firescul și naturalul meritocrat: cine are mai multă inteligență, competență, talent sau putere de muncă, să reușească mai mult decât cel puturos sau nevolnic.

 

Surse foto: libertatea.ro, viceland.com, oradeapress.ro, bistritanews.ro, historia.ro

comments

Lucian Pavel

Lucian Pavel

47 de ani, mândru tată de băiat și fată; specialist tipograf, cu o experiență de peste 27 de ani în Desktop Publishing (DTP), pre-press în offset și flexografie, supervizare grafică; om de dreapta, anti-comunist și conservator. Ieșean get-beget, crescut, educat, format în urbea teilor lui Eminescu.

More Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

1 Comment on Trista copilărie sub comunism (II)

  1. Dupa armata , m-am intors in fabrica la alt serviciu , unde , noii mei colegi erau foarte rezervati , ceea ce m-a facut sa ma simt foarte prost cateva luni de zile . Am vazut ca , din cand in cand , suna telefonul , iar cate un coleg se ridica tacut si pleca din atelier , revenind tot asa dupa circa o ora .Apoi am vazut ca unii veneau cu nasul sangerand in batista . Nimeni nu zicea nimic !! Doar eu nu primeam telefon si de aici suspiciunea ! Pana la urma , am aflat ca colegii erau chemati la securistul fabricii , pentru un banc la lapte spus de cineva … “Ancheta” a durat cam sase luni si am aflat adevarul pentru ca aveam obiceiul sa fac barbi cuplului prezidential pe ziare , iar un coleg care capatase incredere in mine m-a tras ingrozit deoparte si mi-a spus totul . Esti nebun , mi-a zis … Apoi am trait noptile cand il asteptam pe tata sa se intoarca de la securitate …. daaaa , era tare bine in regimul criminal !!

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'
Citește si:
Citește si:
» La Buzău, un italian care e de 18 ani în…