Tomorow is another day

Vizualizări: 1,933

         Societatea românească este suprasaturată de discuții pe marginea Codului fiscal, a legii antifumat, a preluării copiilor de către Stat. Experții se păruiesc rău, ajungându-se chiar la trimiteri medicale, politicienii s-au împrăștiat în toate părțile după ce au fost unanim de acord cu el și se acuză (natural) fie de subminarea economiei fie de distrugerea macrostabilității sau trădarea de țară și supușenie față de „agenturi”, populația vrea reducerile de taxe că e mai bine și la iarnă cald, nu mai vrea austeritate deși nu prea știe ce e aia.

         Privesc acest spectacol comic și grotesc și sunt precum împăratul din poveste cu un ochi care  râde și unul care plânge. Un ochi râde pentru că nu ai cum să nu râzi în acest prezent grobian, abuzat de „toc șouri” cu „specialiști” care se pricep la tot și mai ales la cele la care nu se pricep deloc, politicieni care debitează platitudini și le citești pe față că nu se simt în largul lor (unii), dar o fac totuși în numele binelui de partid, binelui general sau interesului național și nu înțeleg că sfârșitul începe atunci când abdici de la principii în numele unei iluzorii unități sau interese naționale deosebite. Toți acești politicieni știu totul despre câte impozite și taxe trebuie să plătim, dar nimic despre cât trebuie să cheltuie statul.

         Celălalt ochi plânge pentru că, nu-i așa, „tomorow is another day”. În timp ce Scarlet O’Hara o spunea cu optimism cu ochii spre Tara, eu o spun cu un pesimism nedisimulat cu mintea spre viitorul Țării, adică al familiei mele, al prietenilor mei și, de ce nu, al meu.

         Vedeți cum se separă planurile? În timp ce politicienii vorbesc de interesul național eu vorbesc de interesul meu personal. Egoism, veți spune. Nici pe departe, așa este construită o lume normală de la individ spre stat, nu de la stat spre individ. La început a apărut individul, apoi s-au constituit familiile, apoi comunitățile locale și abia la final au apărut statele. Din păcate s-a dovedit că ultimul venit, Statul, este un canibal care înghite tot ce s-a născut înaintea lui.

         Când eram doar indivizi munceam sută la sută pentru noi. Era greu, multe probleme care trebuiau rezolvate și care țineau de hrana și securitatea personală deci de supraviețuire. Atunci am sesizat că dacă ne adunăm doi (un el și o ea) putem împărți aceste probleme. Mai mult de atât, puteam mări ceata cu forțe noi, ceea ce ne dădea mai multă siguranță. Am numit această ceată Familie, care se forma dintr-un bărbat, pe care l-am numit soț, o femeie căreea i-am spus soție și unul sau mai mulți copii, asigurare pentru bătrânețe.

         Mai târziu s-au mai adăugat frații, surorile, soții și soțiile fraților și surorilor, parinții lor… și am numit această mulțime Trib. Sigur, mă simțeam mai puțin liber decât atunci când hălăduiam pe câmpuri și prin păduri, dar în același timp mă simțeam mai protejat, mâncarea o pregătea femeia mea și tot ea avea grijă de copii, de protecția mea la bătrânețe. Așa că asta a fost prima noastră plată, am plătit un pic de libertate și am cumpărat protecție.

         De ce am plătit cu libertate? Nu știu, așa mi-a venit, așa am considerat eu că este bine și firesc să se întâmple. A fost o plată echitabilă pentru că mi-am satisfăcut o nevoie.

         Mai târziu în câmpul nostru, în pădurea noastră, atentând la fructele și vânatul nostru, a mai venit un trib și încă unul și tot așa până când fructele au devenit din ce în ce mai puține, vânatul din ce în ce mai rar. Am găsit de cuviință să ne unim mai multe triburi pentru a-i izgoni pe ceilalți. Și ne-am unit, dar a apărut o altă problemă. În același timp trebuia să luptăm, să vânăm și să culegem fructe. Bun, am zis, vom împărți și de această dată sarcinile și i-am făcut pe unii luptători, pe unii culegători şi pe altii vânători.

         Atunci a fost a doua mea plată, am mai redus din libertate să plătesc luptătorii. Măi Omule, vei zice, iar ai cedat din libertate, de ce? Pentru că mi s-a părut firesc. Am avut o nevoie și a trebuit să plătesc pentru satisfacerea ei,  cu ce altceva dacă nu cu un pic de libertate? E natural, e firesc.

         La începuturi luam hotărâri de unul singur, apoi cu Familia, apoi cu Tribul. Când ne-am unit mai multe triburi deja lucrurile s-au complicat. Soluția însă s-a impus de la sine, adică nu chiar de la sine. Aveam în Trib pe unul nevolnic ce nu putea să vâneze, să culeagă sau să facă lucruri de care Tribul avea nevoie. Îl chema Politic cel Mic. Ei bine, Politic cel Mic a venit cu ideea măreață, așa părea atunci, ca el, care și așa nu era în stare de nimic decât să vorbească, să se ocupe de hotărâri în locul Tribului. O să mai adune el câțiva politici mici și nevolnici și noi vom avea suficient timp să ne ocupăm de mâncare și femei. Mi s-a părut firesc, natural chiar, dar a trebuit să mai las ceva din libertate.

         O vreme lucrurile au mers bine . Apoi am văzut că mâncarea nu prea ne mai ajungea, soția o vedeam mai rar pentru că trebuia să aduc mai multă mâncare… Natural, m-am întrebat unde se duce atâta mâncare pe care o tot aduc și atunci am aflat.

         Am aflat că Politic cel Mic și nevolnic mai găsise și în alte triburi prietene politici mici și nevolnici și au făcut ei o adunare ce au numit-o Parlament, au desființat triburile si au înființat tot felul de comitete, comiții, consilii, autorități, guvern … și toată această mulțime de organizații au numit-o Stat. Apoi, pe lângă luptătorii care ne apărau pe noi toți, au făcut o armată care să-i apere doar pe ei și au numit-o Miliție. Au mai făcut și o organizație care să adune mâncare pentru Stat și i-au spus ANAF.

         Am aflat că toate acestea le-au făcut în interesul meu, i-au spus interes național, și că trebuie să plătesc pentru asta. Și am plătit, dar libertatea mea cu care am tot plătit a rămas foarte puțină. Uneori aș vrea să mai fac ceva pentru copiii mei, pentru soția mea, pentru mine, dar libertatea pe care o am disponibilă nu-mi mai ajunge.

         Și lucrurile nu mi s-au mai părut la fel de naturale şi fireşti.

         Problema cu politicii mici si nevolnici este că se plictisesc și vin mereu cu alte și alte nevoi, chipurile ale mele, de care se ocupă ei, eu doar trebuie să mai plătesc cu puțină libertate din puțina libertate care mi-a rămas. Dacă la început mi se părea natural și firesc să cedez din libertatea mea pentru a-mi satisface nevoi , acum politicii mici si nevolnici hotărăsc ei care sunt nevoile mele si cât trebuie să plătesc pentru satisfacerea lor și asta nu mai este nici natural și nici firesc.

         Iată de ce cred eu că nu trebuie să mai facem jocurile politicilor mici și nevolnici și să abordăm discuția serioasă despre Stat, despre câtă libertate vrem să-i cedăm, despre spațiu public și spațiul privat, despre mine și despre ei, despre ce pot face și ce nu pot face politicii mici şi nevolnici.

         De aceea dragii mei, discuția despre Codul fiscal pe care politicii mici și nevolnici spun că o fac în interesul național este de fapt o discuție despre libertate și responsabilitate, discuție pe care trebuie să o facem noi, oamenii, despre cât de liberi și responsabili vrem să fim. Ar trebui să ne întoarcem înapoi la Trib (numită mai nou comunitate locală), care este mai aproape de noi și de nevoile noastre și să decidem cât din libertatea cu care ne-am născut vrem să cedăm Statului și mai ales în schimbul a ce.

          Altfel, mâine va fi o nouă zi, dar noi, noi ce vom fi? Vom fi oameni liberi și responsabili sau unelte în mâinile politicilor mici si nevolnici?

 

Foto: Alex Dimitrov

comments

Stănică Chirilă

Stănică Chirilă

Economist, expert contabil, consultant, căsătorit, un copil, absolvent al Facultății de Finanțe și Contabilitate 1982

More Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'
Citește si:
Citește si:
[views] Noua găselniță a guvernanților va procopsi fiecare gospodărie cu…