Şcoala noastră, cea de toate zilele

Vizualizări: 4,927

Tot mai des în ultimul timp școala este comparată cu o pușcărie. Comparația a apărut, pe bună dreptate, ca urmare a existenței unor similitudini neînchipuite între cele două “instituții”. Cei înregimentați în aceste instituții, de cele mai multe ori împotriva voinței proprii, trebuie să poarte uniformă, sunt încadrați pe clase/celule, nu au un spațiu privat propriu, nu au timpul lor personal, sunt păziți, urmăriți și supravegheați continuu, sunt deposedați de drepturi (nu au nici măcar dreptul la libera exprimare) sau au câteva drepturi minore ce le sunt acordate ori refuzate de către o autoritate pe care nu o pot contesta, sunt încurajați să se pârască între ei și le este interzis să folosească tehnică modernă de comunicație cu exteriorul în timpul încarcerării din care abia așteaptă să se elibereze.

Școala, totuși, este mai mult decât o pușcărie. Este un CAP educațional pe ale cărui tarlale elevilor li se cultivă dependența emoțională (cu onoruri, premii, umiliri copiii sunt învățați să-și supună voința lanțurilor dinainte hotărâte ale conducerii) dar mai ales dependența intelectuală (elevii trebuie să așteapte cuminți un profesor care să le spună ce să facă), dependențe ce devin reflexe post școlarizare transformând individul într-un contribuabil conștiincios și un votant fidel, ce va aștepta întotdeauna un „profesor” care să-i spună ce să facă.

Școala este chiar mai mult de atât, este locul în care copiii sunt carnea de justificat catedre și salarii pe norme didactice, este o schemă asistențială colosală de ocrotit slujbe, funcții, contracte, resurse, pe care o șleahtă birocratică o gospodărește tovărășește. Din acest punct de vedere şcoala se situează diametral opus faţă de situaţia ideală, cea în care infrastructura ar aparține profesorilor (și părinților) care ar putea fi adevărații și eficienții proprietari ai școlii, fiind astfel responsabilizați să muncească așa cum se cuvine … elevilor, iar finanțarea asigurată de stat să urmeze elevul.

Tarele sistemului nostru educațional sunt resimțite, însă, și de cei despre care se presupune că ar trebui să fie gardienii elevilor. De multe ori tratamentele la care sunt și ei expuși sunt departe de a fi agreabile, fiind supuși la umilințe, presiuni și amenințări mai mult sau mai puțin subtile din partea superiorilor din minister. O mare parte dintre ei au ales “să refuze sau să mimeze implicarea”, inacţiune determinată de instinctul de autoconservare.

Dar iată că există și profesori care refuză să mai fie complici și să consimtă prin tăcere:

Sunt Simona Comănescu, profesoară de limbă română la o școală din Târgoviște. Am ales să scriu acest mesaj ( poate prea lung pentru răbdarea omului de secol XXI) din mai multe motive:

  • am observat că mai sunt oameni cu care am în comun un principiu de viață conform căruia “cine tace consimte”;
  • multe dintre manifestările cotidiene dovedesc faptul că și altora le pasa de ceea ce se întâmplă cu învățământul românesc, pe care îl cunosc bine, că doar toți au fost elevi, iar acum se lovesc de el ca părinți,ca profesori;
  • spre deosebire de cei care răspund la întrebările jurnaliștilor cu senina replică ”Nu știu, că io nu sunt de p-aici”, eu cred că știu și sigur sunt chiar de pe-aici, adică din interiorul sistemului de educație, și anume de la talpa lui;
  • consider că trebuie să afle și alții despre gestul pe care urmează să îl fac – unul extrem; el poate fi un un semnal de trezire, un imbold pentru cei din breaslă, care se revoltă zilnic între ei, dar nu au o atitudine fermă reală nici când văd că, în învățământ, mor oamenii pe capete cu mult înainte de pensie; se lasă în continuare umiliți și jigniți de presiuni și amenințări subtile sau directe din partea superiorilor din minister, din inspectorate școlare și chiar din partea părinților care, atunci când constată nereguli ori au vreo nemulțumire întemeiată sau imaginară, se revoltă puțin în reclamații nerealiste, apoi apelează la metode comode sau laşe de “implicare” – îşi mută copiii la altă școală sau dau bani pe meditații particulare.

Am în spate aproape 30 de ani de meserie făcută din plăcere și cu pasiune în aceeași școală, în aceeași cancelarie. Și tot de 30 de ani sper că ceva se va schimba, că vor exista politici naționale adevărate; de ceva timp însă, m-am resemnat. Nu este posibilă schimbarea, căci nimeni nu o dorește. Cei mai mulți dintre profesori au ajuns să refuze sau să mimeze implicarea, din instinctul de autoapărare, pentru că anduranța scade pe zi ce trece și nu vor să înnebunească la propriu; de asemenea, încearcă tot felul de soluții alternative și simultane tangențiale, unele la limita legalității, forțându-și capacitatea de rezistentă, pentru a mai câștiga niște bani în plus de salariu. Nu realizează, luați fiind de val, că, începând prea multe, nimic nu iese cum ar trebui și că, pe termen mediu și lung, apar două pericole: 1) mare parte din bani se va duce pe medicamente ; 2) tot făcând, ani de-a rândul, lucruri cu care nu ești de acord, ajungi să-ți placă, și astfel nu mai recunoști ironia și perversitatea sistemului care te-a transformat în altcineva.

Banii alocați educației se cheltuiesc anapoda, pe cursuri de formare fără sens, pe simpozioane mai mult sau mai puțin naționale și internaționale(!), pe proiecte de salvat aparențele și de umplut dosare cu diplome care să mascheze incompetența sau resemnarea; iar dacă se mai găsește câte un șef cu bun simț, care nu uită că, înainte de toate, e om, cu idei și cu păreri de spus deschis, atunci acesta e ridiculizat de un șef mai mare.

Atitudinea asta a devenit modus vivendi, iar dacă unii continuă să-și facă treaba corect și la timp, sunt considerați fraieri sau extravaganți sau, evident, sunt suspectați de interese obscure.
Nu suport resemnarea, blazarea, sau ziceri de tipul ”asta e situatia”. Știu că există soluții simple și la îndemână. Pentru mine însă, ca persoană prea empatică și care își cunoaște bine limitele, există doar două variante: să devin nepăsătoare și să merg la școală ca un robot, fără să pun prea mare preț pe eficientă, sau să pun capăt acestei complicități cu un sistem dezolant, care macină nervi fără mustrări de conștiință. Am ales a doua variantă!

De curând, am decis ca de la 1 septembrie 2018 să solicit oficial desfacerea contractului de muncă. Este un gest riscant ( nu am alte surse de venit, în afară salariului, chiar dacă mulți mă suspectează de altceva), dar și dureros- de când eram la grădiniță voiam să mă fac profesoară și cred că am vocația meseriei, iar în clasă, alături de copii, mă simț în zona mea de confort. Și apropo de copii- constat pe zi ce trece că orice copil al zilelor noastre, oricât de modest, este măcar într-un domeniu mai informat decât mine și are o mulțime de calități ce abia așteaptă să fie cultivate. Dar cine să mai aibă răbdarea să le descopere și să înțeleagă pe fiecare, tratându-l că atare, când tu intri în clasă măcinat de false probleme adiacente?! Oricât de bun actor ai fi, limbajul nonverbal și cel paraverbal te trădează, iar copiii simț și se manifestă potrivit vârstei.

Cu toate astea, nu mai pot fi complice și, pentru că îmi cunosc limitele, doresc să rămân sănătoasă fizic și mental pentru familia mea, deși asta poate fi interpretată că un abandon al luptei. Aș fi făcut gestul de la 1 septembrie anul acesta, dar sunt diriginta uneia dintre clasele a VIII-a și nu am putut să-i “lovesc” pe copii și pe părinți într-un moment de fragilitate emoțională accentuată.
Așa cum toți care au încercat să iasă din tipare au fost ironizați și catalogați drept excentrici , tot astfel mă aștept să se întâmple și cu mine: oamenii vor discuta cu aparentă discreție, pe la colțuri(!) un timp, apoi vor uita; vor intra în rutina cotidiană și vor face abstracție că în școli se promovează nonvalorile, că evaluarea cadrelor didactice se face după grosimea dosarului personal, că învățământul nu”este centrat pe elev”, cum se spune, ci pe hârtii, cât mai multe hârtii; că profesioniștii sunt ignorați cu bună știință, pentru că șefii au complexe de inferioritate mascate într-un fel sau altul.

Aș mai adauga ceva. În toată cariera mea de profesoară, m-am ghidat după un principiu ce mi s-a întipărit în minte de când eram elevă- acela că școala se face la școală, nu acasă. Nu am dat meditații pe bani niciodată, deși am la fel de mare nevoie de ei ca oricine. În schimb, an de an, în puținul meu timp liber, am făcut săptămânal la școală pregătiri suplimentare cu elevii pentru examenele naționale(așa cum fac și alți colegi), pentru că așa am crezut eu că vin în sprijinul părinților și al politicii școlii mele, care se dorește un alt fel de școală; și pentru că am încercat, astfel, să suplinesc lipsurile programelor școlare modificate mereu după legile compromisului și ale jumătăților de măsură. Am încercat să găsesc soluții eficiente, pentru o promovabilitate cât mai mare, după cum ne sugera un inspector, vrând să fie sau doar să pară bine intenționat. Am încropit un spațiu mai ospitalier, unde copiii să se simtă mai…ca acasă, relaxați și să învețe mai ușor; i-am chemat mereu după oră 16, că să fie mai odihniți, hrăniți și cu chef de treabă. Dacă aveam suficient spațiu, îi luăm acasă, dar locuiesc la bloc…Evident că mulți cred că nu am altceva mai bun de făcut cu timpul meu, că nu-mi trebuie bani și altele asemenea. Dar sunt și soție, și mamă, și gospodină, și un om care citește, vede filme, face sport, se întâlnește cu prietenii, deci un om care nu s-a dezumanizat. Am putut să le fac pe toate, și poate aș putea în continuare, fiind o persoană organizată care nu a renunțat la umanitatea din ea pentru compromisuri dureroase. Am încercat să mă ocup de fiecare copil exact așa cum mi-aș fi dorit, ca părinte, să fie tratat copilul meu. Sper că am reușit. Dar în acest moment am atins o limită- sentimentul complicității s-a acutizat și mă doboară cum nu a reușit să o facă nicio greutate din viața mea de până acum.

Nu știu ce voi face de la 1 septembrie 2018, pentru că până la pensie mai am cel puțin 8-10 ani; și nu ascund că mi-e frică de ce va urma. Probabil că va trebui să abandonez principiul copilăriei , să devin PFA și să fac meditații plătite, să mut școala de la școală acasă; poate voi da consultații pe probleme de exprimare corectă( Cine are nevoie…?!), poate voi fi bonă pentru copii sau bătrâni; nu știu, până pe 31 august voi găsi o variantă potrivită, dar sigur va fi una cu oameni, nu cu hârtii. Fiindcă alte locuri de muncă pentru femei trecute de 50 de ani și profesoare, pe deasupra, nu se prea găsesc, după cum am prospectat piața!

Îmi asum și riscul de a fi etichetată ca membră a unei familii extravagante, deși eu consider că familia mea este un model de normalitate- soțul meu a refuzat constant funcții de conducere în domeniul în care lucrează, dezamăgit, de-a lungul anilor, de aceleași probleme( este medic la Ambulanță!), deși a fost curtat de toate partidele ce s-au perindat pe la putere; băiatul meu a refuzat să dea BAC-ul ca un gest de revoltă împotrivă școlii care l-a umilit ( pe atunci l-am judecat aspru că nu se aliniază în turmă), apoi a ales, cum spune el, “sa fie fericit înainte de pensie” și s-a retras, la 20 de ani, la țara în vârful unui deal; s-a făcut țăran și antreprenor, încercând să pornească o mică afacere în domeniul sportiv, cu puținii bani dintr-o moștenire, dar cu multă pasiune.

În încheiere, mai spun doar atât: faceți ce credeți de cuviință cu acest text- considerați-l un mesaj emoțional extremist, prologul unui act de curaj, suma frustrărilor unei profe înăcrite/zaharisite, un cântec de lebăda, parastasul unei cariere, autoterapie prin scris ; uitați-l printr-un sertar/dosar(!) al minții sau dați-l mai departe. Aveți destule opțiuni.

P.S. Cineva mi-a spus că-mi apreciază curajul de a pleca. Eu spun că apreciez curajul colegilor mei de a rămâne.

Notă – Prima parte a textului a fost inspirată de scrierile câtorva profesori: John Taylor Gatto, Bogdan Glăvan, Vladimir Topan

comments

Adrian Ardeleanu

Adrian Ardeleanu

44 ani, căsătorit, un copil, absolvent al Facultăţii de Inginerie Electrică / Automatică şi Informatică Industrială din cadrul Universităţii Valahia Târgovişte, locuieşte în Târgovişte.

More Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'
Citește si:
Structura unei astfel de organizații este una piramidală în care…