Renaşterea conservatorismului românesc

În România, revenirea la democrație a însemnat, după decembrie 1989, și încercarea de a reînnoda tradiția partidelor și doctrinelor de dinainte de instaurarea la putere a comuniștilor. Între tendințele avute în vedere pe scena noastră politică nu s-a aflat însă și conservatorismul, considerat vetust – de dinaintea Marelui Război. Câteva ONG-uri și-au asumat totuși această sarcină, de a scoate la lumină și de a promova idealurile conservatoare.

Anul 2005 readuce numele de Partid Conservator pe eșichierul politic românesc, dar, din păcate, prin impostură: PUR (Partidul Umanist Român) își însușea, la 7 mai, acest nume istoric, deși singurele lucruri care puteau fi conservate de către această formațiune politică erau practicile securiste și apelul la fals al comuniștilor români, înțelese și aplicate foarte bine de patronul său, de-a lungul timpului.

Întărirea, în ultimii ani, a curentului politic conservator european și înființarea AECR (1 oct 2009) au dat un impuls și conservatorismului din România, fapt concretizat prin înființarea Partidului Noua Republică, în 2011, ceea ce răspunde unei necesități a vieții politice românești. Poate nu întâmplător, definirea politică a conservatorismului, în România, în secolul al XIX-lea, a intervenit tot ca urmare a unei necesități istorice. La români, conservatorismul reprezintă un curent politic cu rădăcini adânci. Este larg răspândită ideea că, așa cum s-a întâmplat în Anglia (unde partidul conservator – tory a apărut ca reacție la revoluția burgheză și la decapitarea regelui Carol I) și în Franța (unde opera lui Joseph de Maistre survenea ca urmare a exceselor Marii Revoluții Franceze și a decapitării regelui Ludovic al XVI-lea) și la noi, conservatorismul reprezintă o reacție la liberalism. Ideea poate fi instrumentată și dacă privim la anii înființării celor două mari partide politice din România: în 1875 – PNL și abia în 1880 Partidul Conservator.

De altfel și logica istorică poate îndruma spre această concluzie – conservatorismul, ca expresie a normalității, nu are nevoie, practic, de definire, decât prin contradicție și raportare la anomalie, la rătăcirea căii drepte, adică doar atunci când normalitatea a fost detronată din firescul său. Cum, în cazul românilor, nu putem vorbi de revoluții burgheze sângeroase, ca în lumea occidentală, conservatorismul și valorile sale ar putea părea reacția la exagerările juvenile ale liberalilor pașoptiști. De fapt, lucrurile trebuie abordate mai dinainte: într-adevăr, conservatorismul românesc reprezintă o reacție, dar nu la liberalism, ci la grecizare și la fanariotism; era o încercare de revenire la bunele și probatele valori ale Evului Mediu românesc.

Gheorghe Asachi a fost, în acest sens, unul dintre primii și marii conservatori moderni de la noi, apărător și promotor al valorilor noastre naționale. Unii dintre oamenii tineri cu care a colaborat i-au devenit, în timp, adversari politici; este vorba despre viitorii pașoptiști Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, considerați mai apoi liberali moderați. Ei, ca și liberalii radicali munteni, acuzau încetineala cu care domnii pământeni de la 1822 și după ei, domnii regulamentari înțelegeau (folosindu-se totuși de oameni capabili, ca Asachi) să acționeze pentru înfăptuirea idealurilor naționale: modernizarea, unitatea, independența. Liberalii se pronunțau pentru o abordare revoluționară, hotărâtă, dar de multe ori nechibzuită – politica numită ulterior ”prin noi înșine”, care trebuia să înlocuiască ”politica pașilor mărunți” a boierimii conservatoare. Astfel, putem spune că, inițial, liberalismul românesc a fost, de fapt, reacția la măsurile de tip conservator, iar nu invers.

În discursul său, ținut la Senat, la 5 decembrie 1897, P.P. Carp arăta că atât conservatorii, cât și liberalii își au originea, nu în fanarioți, ci ”în generoasa generație” care a trecut prin revoluția de la 1848, iar în 1900, Constantin Rădulescu Motru afirma că atât partidul conservator, cât și cel liberal mergeau spre aceeași țintă: ”adaptarea poporului românesc la noua viață ce i se deschisese”, diferența dintre ele fiind nu de principii, ci de ”temperament”: febril – la liberali, cumpătat, rațional – la conservatori.

Unirea de la 1859, venirea prințului străin (10 mai 1866) și Constituția adoptată în iulie 1866 au creat condițiile ca tendințele politice din România să se cristalizeze în partide. În acea perioadă exista deja o pleiadă de oameni politici conservatori: Barbu Catargiu (asasinat pentru vederile sale politice în 1862), Manolache Costache Epureanu, Alexandru Lahovari, generalul Emilian Florescu, Lascăr Catargiu, Theodor Rosetti, Grigore Păucescu, Alexandru Știrbei, Petru Mavrogheni, generalul George Manu, Grigore Sturdza, Grigore Cantacuzino, Nicolae Gane, iar mai târziu Nicolae Filipescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu. Lor li se adaugă junimiștii – Vasile Pogor, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, P.P. Carp, atrași către conservatorism de ”excesele” liberale, cărora doreau să le pună capăt.

Ei își propuneau să reconstruiască ceea ce liberalii distruseseră prin politica ”formelor fără fond”. Astfel, oficial, Partidul Conservator se înființează ca reacție la marea guvernare liberală (1876-1888). Practic partidele Conservator și Național Liberal se completau atât de bine unul pe celălalt, încât regele Carol I a pus în funcțiune celebra ”rotativă guvernamentală”, prin care alterna la guvernare aceste formațiuni politice. Faptul era recunoscut chiar și de C.A. Rosetti, bătrânul liberal radical, care, în 1881, cu ocazia proclamării Regatului, spunea despre cele două partide: ”dacă ne-am combătut uneori, lupta a fost în lucruri mici; când a fost vorba de națiune, n-a fost român care să fie în diviziune.”

Conservatorii au avut două mari guvernări: una, între 1871 și 1876 (înainte de înființarea partidului) și a doua, între 1888 și 1895, ajungând din nou la putere, la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, sub conducerea lui Grigore Constantinescu, P.P. Carp și Titu Maiorescu. Activitatea de partid se desfășura în cluburi și în jurul ziarelor ”Timpul” și ”Presa”, ambele înființate în 1876. Crearea partidului, în 1880, a permis și definirea doctrinei, a principiilor de conducere și funcționare. Programul de la înființare al Partidului Conservator, redactat de Manolache Costache Epureanu, cerea ca România să promoveze o politică externă ”respectuoasă către toate puterile, dar demnă și stăruitoare”, în timp ce, în interior, politica partidului cerea ”dezvoltarea istorică a individualității noastre naționale”, ”consolidarea instituțiilor și stabilitatea lor”, ”măsurarea înțeleaptă a dorințelor noastre la mijloacele de care dispunem”, ”progresul măsurat, dar continuu”.

Conservatorii români se declarau apărători ai Constituției, proprietății, tradiției și valorilor naționale. ”Timpul” din 14 ianuarie 1882 afirma: ”nu ne-a fost nicicând rușine de a ne intitula conservatori, de vreme ce dorim a păstra și țara și libertățile și avutul și aptitudinile poporului românesc; voim să le păstrăm și să le întindem, preservându-le de primejdiile despotismului pe de o parte, ale demagogiei pe de alta.” Dincolo de întoarcerea către trecut și de păstrarea valorilor, conservatorismul românesc însemna însă și orientarea clară spre viitor și modernitate. La 11 februarie 1882, în discursul său din Cameră, P.P. Carp afirma: ”conservatorii, dacă vor să însemne ceva în această țară, trebuie să fie cei dintâi a se pune în capul tuturor reformelor folositoare; dacă vor să nu aibă numai pentru dânșii oleacă de talent și de știință, dacă vor să aibă și înrâurire politică, ei trebuie să dovedească că nici un progres serios nu le e străin și că nici o nevoie a țării nu-i lasă nepăsători.”

Partidul Conservator și-a adus contribuția la modernizarea României și la realizarea unității sale – guvernul Titu Maiorescu a patronat pacea de la București (iunie 1913), care aducea României nordul Cadrilaterului dobrogean, iar guvernul Alexandru Marghiloman a realizat unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918). După război, în condițiile reformei agrare (care a afectat baza financiară a conservatorilor) și ale noii legi electorale, partidul, niciodată extrem de organizat, ci bazat mai mult pe libera asociere în cluburi, a dispărut. Ideile conservatoare au persistat însă în societatea românească, sub o formă sau alta, și în perioada interbelică.

Astăzi, în condițiile degradării fără precedent a societății, urmare a deceniilor de totalitarism de extremă stângă, se face simțită, mai mult decât oricând, nevoia de revenire la ideile conservatoare, de revenire la normalitate, lucru pe care și-l propune Partidul Noua Republică, atât prin racordarea la tradițiile și valorile unui trecut onorant, cât și prin deschiderea către valorile universale, cu scopul de a asigura un viitor solid acestei țări.

În acest sens, Noua Republică susține și militează pentru:

  • principiile și valorile democratice, consolidarea instituțiilor statului, lărgirea cadrului democratic în care se manifestă societatea românească;
  • apărarea drepturilor naturale, politice și economice ale tuturor cetățenilor României, fără nicio discriminare sau excepție;
  • păstrarea și transmiterea nealterată a tradițiilor; prezervarea și sprijinirea cultelor religioase; libertatea credinței și a conștiinței, inclusiv dreptul la educația moral-religioasă în școlile publice și obiecția de conștiință a personalului medical;
  • apărarea familiei tradiționale, înțeleasă ca uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie; respectarea drepturilor parentale și întâietatea părinților în a alege educația și valorile ce li se vor insufla copiilor lor; sprijinirea natalității și a familiilor mari; încurajarea antreprenoriatului familial;
  • garantarea proprietății și a libertății economice; promovarea libertarianismului politic și economic;
  • afirmarea națiunii române, ca entitate valoroasă și de sine-stătătoare, în concertul națiunilor europene;
  • definirea unei construcții europene trasată după modelul propus de inițiatorii săi: o uniune de state naționale libere, care să respecte principiul ”unitate în diversitate”, opunându-se ideii iluzorii a unor ipotetice și artificiale State Unite ale Europei;
  • promovarea moralei în politica românească, ca modalitate absolut necesară de salvgardare a încrederii cetățenilor în stat și în instituțiile sale;
  • rearanjarea ierarhiei valorilor în poziția sa firească, respectarea muncii și a meritului, descoperirea și promovarea elitelor morale și profesionale.

Acest articol face parte din moţiunea “Mai e cineva aici!”

comments

Mihail Albişteanu

Mihail Albişteanu

Absolvent al Facultăţii de Istorie (Iaşi) şi al unui master în Jurnalism, este profesor la o şcoală din capitala Moldovei. Începând din 1993 activează în sectorul non-profit, ca fondator şi lider al unor organizaţii neguvernamentale.

More Posts - Website

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'