Popa Tanda de Ioan Slavici – Un comentariu mai mult economic decât literar!

 Autor:   Conf. Dr. Radu Nechita

Vizualizări: 943

Și pentru că mereu se apropie bacalaureatul, examenele de capacitate, evaluările locale, naționale, internaționale etc. sau vacanțele în care trebuie să fie măcar un pic de teme, este mereu binevenită implicarea noastră, a părinților responsabili în sprijinirea tinerelor noastre vlăstare, generația de mâine, viitorul patriei noastre dragi.

Și pentru că timpul amintitelor vlăstare este foarte limitat de școală, teme, meditații, tablete, lecții de înot sau pian, o modalitate de a economisi această resursă rară ar putea fi să-i ajutăm să se pregătească simultan la două sau mai multe materii. Acest lucru este cu-atât mai necesar cu cât interdisciplinaritatea se înscrie în strategia decisă la nivelul Ministerului Educației începând cu anul 2013-2014.

Astfel, potrivit minstrului de atunci, domnul Remus Pricopie, „Metoda interdisciplinară de predare este, de fapt, pregătirea pentru testele tip PISA. A a fost introdusă, pentru prima dată, în sistemul românesc de educaţie în anul şcolar 2013-2014, în clasa pregătitoare şi clasa I, continuă cu elevii din clasele a II-a, iar din toamnă aceste generaţii vor beneficia şi de primele manuale noi, în premieră şi în sistem digital. Predarea interdisciplinară va fi extinsă apoi la clasele a III-a şi a IV-a simultan cu noile manuale”. În același interviu, ministrul anunța că din 2019, examenele naționale vor fi stucturate pe modelul testelor PISA. Subiectul rămâne deci de actualitate, iar la viteza de reacție a decidenților noștri politici, va rămâne mult timp încolo, dacă nu cumva acest timp va fi scurtat prin lansarea următoarei reforme a sistemului de învățământ.

Din amintirile proprii și din interviuri complet nestructurate cu eșantioane de elevi-studenți fără pretenție de reprezentatitivitate, în partea de jos a listei lor de preferințe se află comentariile literare și disciplinele economice (economie, economie aplicată, educație antreprenorială). Prin urmare, o combinație a acestora ar putea fi deosebit de apreciată de elevi deoarece cu același efort, ei ar putea „scăpa” de mai multe sarcini (școlare) nedorite.

Onestitatea ne obligă să anunțăm o parte a publicului-țintă (elevii) că, în anul centenarului, este puțin probabil „se se dea” Slavici-nuvelistul din cauza scrierilor lui Slavici-ziaristul. Acesta din urmă și-a exprimat clar scepticismul și chiar opoziția față de unirea Transilvaniei cu România, iar după înfăptuirea acesteia, preferința sa pentru o Românie federală, în care provinciile istorice să aibă o mare autonomie. Altfel spus, el și-ar fi dorit o Românie – horribile dictum – federală. Ioan Slavici a reușit performanța remarcabilă de a fi condamnat la închisoare atât de Imperiul Austro-Ungar (sub acuzația de a fi spion român) cât și de autoritățile României Mari (pentru că ar fi fost agent de influență germano-austro-ungar). Sau, cine știe, poate totuși „se dă Slavici”, să fie o surpriză. Sau se va da la anul, cu ocazia centenarului respectivei condamnări.

Deoarece o parte a publicului-țintă este chiar foarte ocupată și este interesată doar de un simplu rezumat, îi propunem unul limitat – așa cum este modern – la lungimea unui sms sau tweet.

Atenție! Spoiler alert!

Sat Transilvan sărac din sec XIX: eforturile antreprenoriale ale părintelui Trandafir sunt urmate de săteni care devin astfel mai înstăriți.

#Rezumaterezumate

Personalitate – cum altfel? – proeminentă a literaturii române, dintre ai cărui clasici face parte pe bună dreptate, Ioan Slavici este în primul rând un nuvelist, deși a avut contribuții variate și valoroase în alte forme ale prozei (basme, jurnalism, memorialistică). Una din contribuțiile sale remarcabile, intitulată Popa Tanda, se încadrează indubitabil în definiția nuvelei, o specie a genului epic, în proză, mai întinsă decât schița, cu o acțiune mai complexă decât a acesteia, dar cu un singur fir narativ. Dintre cele șase volume de nuvele care oglindesc în mod realist viața economico-socială a satului transilvan de la sfârșitul secolului XIX, Popa Tanda reține atenția prin câteva caracteristici care o fac să fie nu numai un eșantion reprezentativ al virtuozității stilistico-narative Slaviciene, ci și cel mai scurt și curpinzător tratat de economie publicat în limba română.

Astfel, din punct de vedere literar, Popa Tanda trece cu succes chiar și cea mai exigentă analiză cost-beneficiu a unui cititor minim interesat să se familiarizeze cu opera scriitorului transilvan. În doar vreo cincisprezece pagini (6600 de cuvinte, mai puțin de 37000 de semne, spații incluse), nuvela oferă o imagine la rezoluție maximă a întregului univers din opera lui Slavici precum și a instrumentelor folosite de creatorul său.

Fondul pânzei artistului este specific întregii sale opere și anume satul transilvan de la sfârșitul secolului al XIX-lea, zugrăvit în culori realiste, cu personaje credibile prin ambiguitatea trăsăturilor, prin firescul preocupărilor, limbajului, sentimentelor, deciziilor și a interacțiunilor. Ele ni se dezvăluie uneori prin descrierea naratorului omniscient, alteori prin autocaracterizare, dar mereu prin faptele lor. Astfel, prin personaje în care descoperim progresiv prezența „acelui amestec de bine și de rău care se află la oamenii adevărați” (Geroge Călinescu) și care sunt animate de conflicte interne și externe, universal umane și atemporale, Popa Tanda se înscrie fără ambiguitate în tipologia nuvelei realiste.

Realismul acestei nuvele nu constituie o surpriză pentru cei care cunosc faptul că ea a fost inspirată de experiența avută de autor într-o călătorie din 1873: „Sub impresiunile acelei călătorii am scris novela Popa Tanda, pe care-n urmă, când mă aflam la Iași, am prescurtat-o după ce am citit-o prietenilor mei Mihai Eminescu, Samson Bodnărescu și Miron Pompiliu, care era din părțile Orăzii-Mari”. (Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut). Ea este publicată doi ani mai târziu în Revista Junimea, și republicată ulterior în volumul Nuvele din popor (1881). Ea fost tradusă în mai multe limbi, inclusiv de circulație internațională precum engleza, franceza, etc.

În termeni moderni, întâmplarea respectivă ar putea fi rezumată astfel:

Părintele Trandafir, un lucrător dintr-un ONG specializat în consiliere psihologică și acțiune comunitară cu referire la supranatural, ajunge să ocupe fără concurs o funcție executivă într-o localitate (Butucani) unde și-a desfășurat activitatea tatăl său, decedat la momentul narațiunii. Din motive care țin parțial de valorile sale dar, potrivit evaluării 3 D rezumate de autor, mai ales din cauza neasimilării complete a culturii organizaționale, pe fondul unor deficiențe în oferirea și acceptarea de feed back (asertivitate scăzută), părintele Trandafir intră în conflict cu stakeholderii și cu middle-managementul organizației. Fidelitatea sa față de organizație nefiind afectată de conflict (și fiind protejat corespunzător de contractul său de muncă), el este transferat de către regional manager pe un post echivalent, într-o altă sucursală aproape la fel de importantă dar subapreciată de către ceilalți angajați (Sărăceni). Transferul este prezentat ca o oportunitate de a ameliora legăturile cu, și mai ales, dintre stakeholderi („pentru buna înțelegere între credincioși”, potrivit informațiilor oferite de autor).

Putem observa că, prin numele pe care a ales să-l dea localității, Slavici oferă un exemplu de coerență în „brandingul de sat”, care nu comite extrem de răspândita eroare de over-selling, ci generează așteptări realiste din partea eventualilor vizitatori: „Pe Valea-Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat ‘Sărăceni’ pe o vale ‘seacă’: mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc.

Ajuns la noul loc de muncă, părintele Trandafir constată imediat anumite deficiențe la nivelul resurselor materiale și umane: nivel scăzut al veniturilor (deci și a contribuțiilor monetare potențiale) precum și un entuziasm moderat al localnicilor pentru activități fizice și intelectuale, în folosul propriu sau al comunității (deci și a disponibilităților de voluntariat din partea membrilor comunității). Fără a testa empiric dacă este vorba de o relație cauzalitate între aceste două fenomene sau doar de o simplă corelație, dar și fără o preliminară analiză de nevoi, părintele Trandafir inițiază unilateral un proces de management al schimbării de tip top-down. Principalele metode prin care el intenționează să obțină o atitudine mai proactivă din partea publicului-țintă sunt de tip discursiv. Timp de doi ani, cu toate variațiunile lor (de la discursul de tip motivațional la psihologia inversă, trecând prin ironizarea comportamentelor nedorite), tehnicile de comunicare ale părintelui Trandafir se dovedesc ineficiente și chiar contraproductive. Nu numai că ele nu generează schimbarea de atitudine dorită, ci au drept rezultat ostilitatea celor în cauză, ostilitate manifestată prin comportamente de tip pasiv-agresiv, precum comportament oglindă, evitarea în mod ostentativ a interacțiunii cu părintele, formule de adresare ireverențioase („Popa Tanda”) etc. Ostilitatea stakeholderilor culminează cu petiții verbale adresate superiorilor părintelui Trandafir (până la nivel de regional manager). El și-a pledat însă atât de convingător cazul în fața departamentului de HR încât a fost reconfirmat în funcție, cu tot riscul amplificării conflictului inițial.

Prin tehnici de meditație dobândite și dezvoltate pe parcursul formării sale profesionale, părintele Trandafir ajunge la concluzia (revelația) că înainte de a cere stakeholderilor eforturi majore de schimbare, o strategie preferabilă este inițierea de schimbări incrementale în propria sa gospodărie, cu obiective de tip SMART (Specifice, Măsurabile, Accesibile, Relevante și încadrate în Timp).

Fără a cădea în tentația protocronismului, putem totuși evidenția o similaritate surprinzătoare cu un îndemn mult mai celebru, apărut decenii mai târziu, într-o cultură organizațională aflată la mii de kilometri depărtare de meleagurile transilvane încărcate de legendă: „Fii tu schimbarea pe care o dorești în lume!” (Mahatma Ghandi). De asemenea, în noua strategie adoptată de părintele Trandafir, alți cititori, ar recunoaște conceptul de „follow-me leadership”.

Noua strategie de acțiune și comunicare a părintelui Trandafir se dovedește eficientă, iar o analiză ex-post a procesului de implementare a sa ar evidenția cel puțin cinci etape:

„Primul pas”: Părintele, utilizând materii prime locale regenerabile (stuf, nuiele etc), realizează îmbunătățiri semnificative la locuința sa (de tip pasiv, cu o amprentă de carbon redusă chiar și pentru standardele moderne);

„Efectul de antrenare la nivel individual”: acest prim succes stimulează dorința de schimbare la nivel individual (de fapt, familial) și este urmat de alte inițiative de ameliorare a condițiilor de trai. Aceste inițiative rămân însă limitate la nivelul familiei sale (de tip nuclear sau „tradițional”), implicată și ea alături de părintele Trandafir;

„Primii imitatori” sunt colaboratorii apropiați, care sunt antrenați în acest proces de către părintele Trandafir, inițial sub statutul de stagiari-voluntari, apoi sub cel de lucrători remunerați. Pe parcursul colaborării, ei dobândesc noi cunoștințe și abilități prin munca în echipă și își modifică inclusiv setul de valori.

„Efect de antrenare la nivelul comunității”: Acest proces se extinde în cercuri tot mai largi, pe măsură beneficiile schimbării devin evidente și pentru ceilalți stakeholderi. Cea mai impresionantă manifestare a generalizării schimbării constă în realizarea, prin implicarea întregii comunități a unor lucrări de infrastructură: a fost deviat cursul râului pentru prevenirea inundațiilor, iar prin reciclarea materialelor rezultate, s-a pavat drumul comunal. (Datorită tehnicilor folosite, impactul antropic pare să fi fost menținut la un nivel relativ redus, iar din operă nu rezultă că flora și fauna ar fi suferit distrugeri ireversibile).

„Sustenabilitatea schimbării” este evidențată de către autor în mod explicit, prin descrierea amănunțită din punct de vedere estetic și funcțional, a unității administrativ-teritoriale după procesul de implementare a schimbărilor. Sustenabilitatea mai este sugerată și în mod implicit, prin faptul că procesul a fost unul de tip win-win, iar noua situație este apreciată unanim de către toți membrii comunității. Mai mult, precizările și dialogurile redate de autor la finalul nuvelei reliefează că această transformare este apreciată și de membrii altor comunități limitrofe. Prin urmare, ea merită să facă parte din lista scurtă de best practices pentru orice organizație interesată în replicarea procesului respectiv în alte unități administrativ-teritoriale care încă se confruntă cu situații similare.

Structura operei respectă convențiile genului, fiind evidente toate cele cinci momente (expoziția, intriga, desfășurarea acțiunii, intriga, punctul culminant și deznodământul). Structura capătă însă un plus de complexitate printr-un procedeu folosit de Slavici și în alte lucrări, cum ar fi, spre exemplu, Moara cu Noroc începe și se termină cu vorbele soacrei lui Ghiță. În nuvela Popa Tanda, simetriile sunt mult mai numeroase și sunt, de fapt, asimetrii. Ele sunt introduse de autor pentru a sublinia contrastul dintre situația inițială și cea finală: sărăcie – prosperitate, delăsare (colectivă) – inițiativă (individuală), îndemnuri verbale – exemplu personal, indiferență/ostilitate – admirație/imitație, acțiune individuală solitară – cooperare socială solidară, izolare/autarhie – conectare la mediul exterior, „Popa e omul dracului!” – „Ține-l, Doamne, la mulți ani, că este omul lui Dumnezeu!” etc.

Dominanta economică a nuvelei nu a scăpat atenției lui George Călinescu: „Popa Tanda ascunde o intenție de economie politică (aceea de a arăta căile posibile de înrâurire asupra țăranului) complet absorbită în ficțiune ca și în filozofia din Robinson Crusoe.

Într-adevăr, la o lectură în paralel a nuvelei Popa Tanda cu cerințele aferente disciplinelor Economie (clasa a XI-a) sau Educație antreprenorială (clasa a X-a), se poate constata că ea are aproape valențe de manual alternativ. Opera acoperă întreaga Programă pentru Bacalaureat a disciplinei Economie (Anexa nr. 2 OMECTS nr. 5610/31.08.2012). Potrivit acestui document, competențele de evaluat sunt următoarele:

  • Utilizarea adecvată a conceptelor specifice disciplinei în analizarea, explicarea şi compararea unor procese şi fenomene specifice dinamicii economice;
  • Caracterizarea agenţilor economici (consumatori şi producători), ca purtători ai cererii şi ofertei pe piaţă;
  • Caracterizarea pieţei din perspectiva dinamicii economice;
  • Analizarea, evaluarea şi exemplificarea comportamentului raţional al agenţilor economici în economia de piaţă;
  • Interpretarea rezultatelor evaluării fenomenelor şi proceselor economice.

Conceptele specifice economiei sunt prezente în nuvela Popa Tanda și ele vor fi detaliate în cele ce urmează. Sunt comparate explicit sate cu niveluri diferite de dezvoltare, ideea esențială a lucrării fiind cel mai fascinant fenomen studiat de această disciplină: drumul umanității către prosperitate, altfel spus procesul de creștere și dezvoltare economică. Explicarea acestui fenomen relativ recent în istoria umanității se află de fapt la originea autonomizării economiei în cadrul celorlalte științe sociale. Momentul t0 este considerat publicarea în 1776 a lucrării lui Adam Smith, Cercetare asupra naturii și cauzelor avuției națiunilor (sublinierea noastră).

Agenții economici sunt inițial numai în mică măsură consumatori deoarece ei sunt producători ineficienți (subutilizarea resurselor existente, absența diviziunii muncii și specializării, producția limitată la autoconsum). Situația se schimbă prin conectarea cu piața a celui mai întreprinzător dintre agenții economici locali, părintele Trandafir, ceea ce generează o dinamică a imitației adaptative: în terminologia lui Schumpeter, un întreprinzător-inovator este urmat de o sumedenie de întreprinzători-imitatori. Întregul proces se desfășoară ca o consecință a deciziilor raționale ale agenților economici, animați de urmărirea interesului individual. Raționalitatea nu este pusă sub semnul întrebării de faptul că declanșarea succesiunii de evenimente are la origine o revelație cvasi-divină a părintelui Trandafir: inspirația respectivă se înscrie logic într-un proces de tip trial-and-error. Fiecare soluție este adoptată de părintele Trandafir deoarece pare cea mai potrivită din perspectiva informațiilor incomplete și imperfecte disponibile lui la momentul respectiv, eficiența ei este evaluată critic, iar strategia este corectată până se ajunge la un rezultat mulțumitor. În mod aparent paradoxal, inspirația divină este cea care-l ajută pe părintele Trandafir să (re-) descopere interesul individual și faptul că, într-un cadru moral și instituțional adecvat, el nu este opus interesului general, dimpotrivă. El reușește să rezolve aparentul paradox sau măcar să-și raționalizeze comportamentul, compatibilizând în predicile sale aspirațiile lumești cu cele spirituale: „Fiind omul în lume, Dumnezeu voiește ca el să simtă toate plăcerile curate ale vieții, pentru că numai așa poate să o iubească și să facă bine într-însa.

Cadrul de desfășurare a acțiunii este unul în care există reguli respectate de către agenți, cu drepturi de proprietate tot mai relevante, tot mai clar definitie și mereu respectate. Libertatea contractuală este și ea prezentă în mod explicit, iar responsabilitatea, doar implicit. Toate aceste definesc o economie de piață, chiar dacă una doar emergentă în situația inițială.

Lucrarea descrie un proces de creștere economică (acumulare cantitativă de bogății preponderent materiale) însoțit de unul de dezvoltare, în care beneficiile se extind la scara întregii societăți analizate. Evaluarea cu care se încheie nuvela ilustrează o creștere a „indicelui dezvoltării umane”: toate casele din sărăceni sunt frumoase (nu doar cea a părintelui Trandafir), speranța de viață și nivelul de sănătate sunt ridicate (fapt sugerat de cele trei generații care conviețuiesc armonios, de copiii care se joacă veseli, părintele Trandafir este un „pensionar” vioi), iar nivelul de educație continuă să crească (ginerele părintelui Trandafir, fiul unui localnic din Sărăceni, a ajuns și el preot, iar școala este una dintre cele mai frumoase clădiri din sat). Bunurile publice sunt finanțate prin contribuția voluntară a sătenilor (care reușesc să depășească problema free-rider-ului), sunt numeroase și bine întreținute, ceea ce previne sau atenuează eventualele probleme de excluziune socială.

Aceeași Anexă nr. 2 OMECTS nr. 5610/31.08.2012 detaliază noțiunile („conținuturile”) care fac obiectul evaluării prin examenul de Bacalaureat și le regrupează în trei categorii. Nuvela Popa Tanda le ilustrează în mod explicit pe toate, cu două-trei excepții care sunt prezente doar implicit.

  1. Consumatorul şi comportamentul său raţional. Nevoi şi resurse. Cererea. Consumatorul şi comportamentul său (costul de oportunitate, utilitatea economică);

Raționalitatea consumatorilor din nuvela Popa Tanda este, asemenea nuvelei, una… realistă, adică o raționalitate limitată de caracterul incomplet și imperfect al informațiilor disponibile lor. Ei nu reușesc să identifice într-o primă etapă ceea ce numim un pic confuz „resursele naturale”. De fapt, acestea nu sunt prin natura lor resurse, ele devin resurse doar prin activitatea antreprenorială a părintelui Trandafir. Pipirigul și nuielele sunt simple plante, obiecte din natură, poate chiar asimilabile buruienilor (un fel de anti-resurse) până în momentul în care ele sunt transformate în resurse, adică în mijloace de a satisface o nevoie, o trebuință umană. Altfel spus, resursele nu există în sine în mediul înconjurător, materia organică sau anorganică devine resursă numai și numai datorită creativității umane și inițiativelor de tip antreprenorial. (Discuția poate fi extinsă la analiza externalităților pozitive și a celor negative generate de acest proces antreprenorial).

Autorul subliniază caracterul limitat al resurselor potențiale dar și faptul că sătenii subutilizează una dintre cele mai rare resurse: timpul. Este nevoie de un transfer de know-how inițiat de părintele Trandafir, care „a dat credincioșilor sfaturi zămislite în mintea lui înțeleaptă, cum ei ar trebui să lucreze în primavară, în vară, în toamnă și în iarnă”. Impactul acestor sfaturi este redus, iar ocaziile de a le reînnoi să răresc odată cu participanții la slujbele de duminică. Unul din motivele invocate de autor face referire la costul participării la slujbe, care este ridicat și când este vreme bună (cost implicit, sau cost de oportunitate) și atunci când plouă (cost explicit, aferent „dezutilității” udării hainelor).

Caracterul nelimitat al trebuințelor umane este formulat cât se poate de clar: „Când omul a făcut începutul, el nu mai ajunge la capăt. O dorință naște pe cealaltă.

Sărăcia sătenilor este sinonimă cu o cerere solvabilă redusă. Cauzele acestei sărăcii, dincolo de generozitatea redusă a naturii, sunt evidențiate de autorul-povestitor prin referiri repetate la lenea locuitorilor, adică la absența sau insuficiența eforturilor productive ale acestora.

  1. Producătorul/întreprinzătorul şi comportamentul său raţional. Proprietatea şi libera iniţiativă. Oferta. Factorii de producţie şi combinarea acestora. Costuri, productivitate, profit, eficienţă economică;

Dacă sărăcia (cererea redusă) a sătenilor este explicată prin „lene”, aceasta din urmă este la rândul ei consecința unor experiențe neplăcute ale lor, deci un comportament „rațional” al unor agenți care au parcurs în trecut toate etapele procesului productiv-antreprenorial, mai puțin ultima: recoltarea beneficiilor.

Cine lucrează vrea să câștige, iară sărăcenenii și-au fost scos gândul de câștig; pentru aceea nici nu se aflau îndemnați să lucreze. Cât puteau, petreceau vremea întinși la răcoare; nu puteau, își mâncau zilele lucrând prin alte sate învecinate. Când venea apoi iarna… vai și amar!

Cadrul instituțional și mediul natural par să conspire într-o formă de de path dependence: „Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu gândește.” Sau, alt exemplu: „Vorba cu lumea gheboșilor: omul se îndreaptă după oameni, chiar și când ar voi să-ndrepteze oamenii după sine.” Protagonistul încearcă să iasă din această „dependență de cale” încă din momentul intrării sale în sat. În succesiunea încercărilor sale, se pot identifica reverberații Misesiene și Hayekiene: părintele Trandafir eșuează ca planificator central preocupat de interesul general, dar reușește – inclusiv la nivel colectiv – urmârindu-și în mod antreprenorial interesul individual. Diferența dintre intenții și rezultate a fost subliniată de unii economiști care și-au prezentat disciplina ca o știință a consecințelor neintenționate. Această diferență este amintită explicit și de către povestitorul din nuvelă: „binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare și răuvoitorii spre folos.

Deși există proprietate privată, raționalitatatea agenților locali îi face pe aceștia să evite asumarea unor costuri de „protejare” a proprietății atunci când ele depășesc valoarea bunurilor de protejat: „Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; ulița este satul întreg.”  Mai mult, în societatea sătească a transparenței totale și pe fondul unui nivel suficient de ridicat al standardelor morale, există o alternativă mult mai puțin costisitoare, oferită de recunoașterea reciprocă și publică a „frontierelor” proprietăților – un fel de strămoș îndepărtat al tehnologiei blockchain familiară tinerilor cititori.

Gardul – probabil cea mai mare invenție din istoria umanității – apare în povestire nu atât din motivul protejării proprietăți părintelui Trandafir (devenite mai valoroase prin eforturile sale), cât din dorința de a se individualiza și de a obține o mai mare recunoaștere și apreciere din partea semenilor. „Investiția” făcută de părinte are deci un randament nemonetar, sub forma unui „bun” aflat pe o treaptă superioară a piramidei nevoilor.

După ce și-a renovat casa, „popa se simțea prea în câmp. Ca și a lui casă nu mai era nici una în sat; s-ar fi potrivit ca ea să fie cumva despărțită de sat. Parintele se cam sfia a zice “la mine acasă”, fiindca vedea ca “la el” este “în sat”. Un gard trebuia încă și o portiță, pe care să intre oamenii când vin la popa; să fie gard numai de nume, să fie portița numai pârleaz, dar să se știe că, mai-nainte de a intra în casa popii, trebuie să intri în curtea lui.

În tot acest proces al descoperirii vocației sale antreprenoriale, părintele Trandafir nu se confruntă cu bariere artificiale (casa și biserica pot fi renovate fără autorizații de la Inspectoratul de stat în construcții sau de la Comisia monumentelor istorice). El este preocupat mai degrabă de identificarea resurselor disponibile, de combinarea lor în cel mai eficient mod, fără să fie descurajat de compliance costs. Productivitatea crește prin metodele amintite de manualele de economie: diviziunea muncii și a cunoașterii, precum și prin consecința lor inevitabilă – schimbul pe o piață tot mai largă; economisirea și investițiile în capital (inclusiv uman); identificarea resurselor ignorate sau subutilizate, deplasarea lor din domeniile mai puțin eficiente către cele mai eficiente etc.

  1. Piaţa – întâlnire a agenţilor economici. Relaţia cerere-ofertă-preţ în economia de piaţă. Mecanismul concurenţial. Forme ale pieţei: Piaţa monetară, Piaţa capitalurilor, Piaţa muncii.

În situația inițială, piața este exterioară satului și aproape nerelvantă pentru locuitori. Accesul la ea era condiționat de deplasarea producătorilor și consumatorilor locali într-un târg din apropiere. Altfel spus, nimeni nu s-a deranjat să-i „transforme într-o piață de desfacere” pentru că nu poți fi piață de desfacere fără a avea producători care să genereze venituri. Creditul este doar o iluzie temporară pentru cumpărătorii-debitori și/sau pentru producătorii-creditori. Primii vor fi nevoiți – mai devreme sau mai târziu – să desfășoare activități productive pentru a genera veniturile necesare rambursării creditelor. Ultimii pot afla cu dezamăgire că uneori creanțele sunt irecuperabile, deci că nu au vândut mărfuri ci au făcut cadouri.

Piața apare nu numai ca un loc fizic de întâlnire a producătorilor și consumatorilor, în care se schimbă bunuri și servicii ci și ca un nod ale unei rețele de transmitere a cunoștințelor. Părintele află că și alții produc și vând lese și rogojini, dar unele sunt de calitate mai slabă decât cele pe care și le-a împletit lui. El are o nouă revelație, de data aceasta una de tip antreprenorial, descoperind existența unei nevoi și că dispune de competențele și resursele de a o satisface într-un mod profitabil. Odată întors în sat, el trece imediat la aplicarea ei. Inițiativa sa nu este împiedicată de vreo autorizație administrativă din partea autorităților, de vreun Colegiu Național al Leselor, nu i se cere să dispună de un certificat de absolvire a unor cursuri acreditate de împletit lese sau rogojini etc. Pe scurt, barierele la intrarea pe piața leselor sunt inexistente, deci ea este una concurențială în sensul lui William Baumol, nu în sensul ficțiunilor pure și perfecte care domină încă manualele de economie.

În acestă nuvelă, sunt puține referințele la piața monetară și la piața capitalurilor. Economia locală nu pare să depindă sau să aibă nevoie de o monedă: este o economie orientată aproape exclusiv către autoconsum, cu o comunitată restrânsă, o economie închisă și nediversificată, în care oamenii se cunosc între ei suficient de bine încât relațiile de credit să aibă un caracter informal. De asemenea, diviziunea muncii și specializarea sunt limitate: toți agenții au o dotare în factori similară și împărtășesc aceeași viziune cu privire la utilizarea (sau neutilizarea) lor. Moneda ca intermediar al schimburilor apare în povestire atunci când părintele Trandafir trebuie să facă achiziții din „exterior” sau să „exporte” bunurile pe care le produce, adică atunci când el trebuie să se conecteze cu piața. Conform povestitorului, lucrătorii pe care-i angajează anticipează o plată în termeni monetari, nu neapărat în natură. („Marcu știa foarte bine că, dacă popa vinde lesele, și el va să aibă sărbători bune.”).

Moneda îndeplinește și funcția de rezervă a valorii: zestrea preotesei (rezultatul unei economisiri făcute de generațiile trecute) este tezaurizată sub formă monetară, fiind folosită treptat pentru a supraviețui în satul Sărăceni. Se poate deduce că există o anumită stabilitate monetară (specifică etalonului aur dominant în secolul XIX) precum și o subdezvoltare a intermedierii financiare sau o insuficientă „bancarizare” a sătenilor: zestrea este doar tezaurizată, fără ca ea să fie investită în vreun fel care să genereze venituri. Cu fiecare an care trece, familia Trandafir se decapitalizează și suportă costul de oprtunitate al neinvestirii patrimoniului său. Să fie din cauza lipsei de educație financiară a părintelui? A riscurilor percepute ca fiind excesive? A costurilor de tranzacționare aferente conectării la cel mai apropiat intermediar financiar?

Deși gradul de intermediere financiară este extrem de redus, există totuși o piață a capitalurilor fizice, unele tranzacții fiind realizate în termeni monetari, altele sub formă de troc: „Plugul Marcului era bun pentru început. Un cal cumpără popa de la Mitru; alt cal se afla la un om din Valea-Răpiții; Stan șchiopul avea un car cu trei roate, popa îl cumpără, fiindcă a câștigat o roată de la Mitru, ca adaos la calul spetit”.

Chiar din paragraful introductiv al nuvelei, se pot identifica și referiri la capitalul uman și la modalitățile de producere, conservare, valorificare și transmitere a acestuia între generații.

Părintele Trandafir „… este om bun; a învățat multă carte și cântă mai frumos decât răposatul tatăl său […] și totdeauna vorbește drept și cumpănit, ca și când ar citi din carte. Și harnic și grijitor om este părintele Trandafir. Adună din multe și face din nimica ceva. Strânge, drege și culege, ca să aibă pentru sine și pentru alții. Mult s-a ostenit părintele Trandafir în tinerețea lui. Școlile cele mari nu se fac numai iac-așa, mergând și venind”. Pe de-altă parte, protagonistului îi lipsesc ceea ce am numi azi „social skills”: el „este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-fățiș”.

Piața muncii este inexistentă inițial deoarece puțina muncă este nediversificată și nespecializată, fiind depusă preponderent în gospodăriile proprii. Părintele angajează (fără forme legale) mai mai mulți lucrători pentru diverse operațiuni necesare în gospodăria sa („popa luă om”, „popa iarăși își luă om”), dar și ulterior, pentru a produce bunuri destinate vânzării la târg. Se sugerează existența unei diviziuni a muncii și cunoașterii în stare embrionară („Iară popa nu se prea pricepea la plugărie”). Ea capătă în final o amploare incomparabil mai ridicată: „Ăsta duce un car de var, celălalt un car de poame; mai apoi vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. Iară pe marginea drumului, din când în când, dă de pietrarii care ciocanesc din zori de zi până la apusul soarelui. Astă cale nu e pustie!

Desigur, cunoscătorii au sesizat de la bun început o limită majoră a acestui articol: lucrarea lui Slavici figurează pe lista de lecturi pentru clasa a VIII-a, iar disciplinele economice se studiază în liceu. Reformele nesfârșite ale învățământului românesc ar putea transforma acest articol dintr-unul aparent fără obiect într-unul premonitoriu. Alți cititori exigenți vor observa pe bună dreptate că potențialul acestei opere literare este sub-utilizat în abordarea noastră, care poate fi extinsă la alte discipline dintre care cele mai evidente ar fi Religia, Educație civică etc. O altă observație mai cinică ar privi relevanța relativ redusă a unei opere literare din secolul XIX pentru niște tineri care par să considere că lumea a început ieri și trăiesc ca și cum s-ar sfârși mâine. Poate și mai mult cinism ar manifesta cei care ar observa că multe dintre problemele semnalate atunci persistă azi în multe sate românești.

Caracterul obligatoriu al lecturilor școlare nefiind întotdeauna un argument suficient de convingător, profesorului îi rămâne să cheme în ajutorul său aspectele ludice. Spre exemplu, într-o viziune probabil excesiv de optimistă, elevii pot fi invitați să-și imagineze transpunerea în ziua de astăzi a întâmplărilor din nuvelă și o eventuală urmare a acesteia. Un sequel, ca să facem un prim pas în această actualizare. Astfel, li se pot sugera anumite modele de succes din îndrăgita lume a filmului (Mitropolia contra-atacă, Popa Tanda se întoarce, Răzbunarea lui Popa Tanda etc.) sau să identifice potențiale cariere alternative/complementare pentru părintele Trandafir: speaker motivațional, autor de cărți de self-help, consilier economic la Primărie/Patriarhie, realizator de emisiuni TV, blogger, vlogger etc.

Indiferent de aceste limitări, tonul optimist cu care se încheie nuvela, viziunea favorabilă inițiativelor antreprenoriale și progresului de tip capitalist contrastează cu dominanta pastoral-nostalgică a unei părți semnificative a literaturii române. Dacă am dori să căutăm un echivalent apropiat al acestei opere în domeniul poemului, probabil că cel mai potrivit candidat ar fi poezia Vara la țară, de George Topârceanu (Parodii originale, 1916), transformată cu talent de Mircea Baniciu într-unul dintre cele mai populare cântece românești. Dacă adăugăm faptul că albumul din care făcea parte piesa muzicală a învins cu greu cenzura comunistă a anului 1981 (doar renunțând complet la titlul incorect politic „Tristeți provinciale”, fiind cunoscut sub numele informal „Albumul galben”), poezia-cântec „Viața la țară” poate fi considerată un adevărat imn al capitalismului românesc. Sau măcar al aspirațiilor unei părți (poate minoritare?) a poporului român către acesta. Într-o viziune mai federatoare, ar putea fi eventual un imn adus către ceea ce numim azi procesul de convergență reală. Un argument suplimentar în acest sens ar fi acela că poezia lui Topârceanu este ea însăși o parodie a poeziei cu același titlu, scrisă de Alexandru Depărățeanu (Doruri și amoruri, 1861). Opoziția ideologică este evidentă de la primele versuri ale celor două poezii: „Locuința mea de vară / E la țară / Acolo eu voi să mor...”, în versiunea inițială, respectiv „Locuința mea de vară / E a țară / Acolo era să mor…” în inspirata adaptare realizată de poetul universului mic.

Evocarea altor opere similare în mesaj ar depăși și mai mult subiectul analizat aici. Ea ar necesita în primul rând o cercetare aprofundată în vederea identificării operelor respective în bogata literatură română. O analiză preliminară sugerează că, în caz că astfel de opere există, ele nu au trecut în număr mare exigentele criterii de eligibilitate pentru a fi înscrise în cateogoria „literatură școlară”, obligatorie sau facultativă. Opere cu potențial „economic” pot fi găsite în rândul romanelor sau nuvelelor din literatura noastră, dar fie tema economică este relativ marginală (ca în Mara lui Slavici), fie întreprinzătorul-capitalist o sfârșește rău (Căpitan Mavromati, de Panait Istrati, Moara cu Noroc, de Ioan Slavici) sau este personajul negativ (Ciocoii vechi și noi, de Mateiu Caragiale), atunci când el nu este însăși caricatura dușmanului de clasă (ca în Cronică de familie, de Petre Dumitriu sau, pe alocuri, în Desculț, de Zaharia Stancu).

În concluzie, prin raritatea mesajului său economico-optimist, nuvela Popa Tanda se singularizează în sens pozitiv atât în opera lui Slavici cât și în ansamblul literaturii române. Aceleași caracteristici o pot încadra și în categoria non-literară a scurtelor tratate de economie, fără a exagera excesiv, dacă ne este permis să încheiem prin acest pleonasm retoric.

Sursă foto: ebc-targulapus.wikispaces.com

comments

Radu Nechita

Radu Nechita

Conferențiar - Universitatea Babeș-Bolyai

More Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'
Citește si:
România are peste 200.000 de analfabeți în adevăratul sens al…