Libertatea de expresie.

Vizualizări: 1,505

Un ghid de identificare și evitare a incoerențelor și ipocriziilor

 

Putem râde de orice?

Da, dar nu cu oricine”, își răspundea în 1982 umoristul francez Pierre Desproges. El însă nu a ținut cont de propria-i constare și de-a lungul carierei sale, a râs de tot, de toți și de toate. Evenimentele recente din țara sa par să-i fi dat dreptate. Orcât adevăr ar conține această constatare, transformarea ei într-un argument pentru limitarea libertății de expresie este o eroare periculoasă.

To be or not to be Charlie

Reacțiile ulterioare atentatului s-au înscris pe întreg spectrul imaginabil, de la soldaritatea cu caricaturiștii asasinați până la scuzarea, justificarea sau chiar admirarea asasinilor. S-au invocat mari principii – de la libertatea de expresie la respectul celor sfinte – înecate rapid într-un ocean de ipocrizie și incoerență. S-au proclamat „Charlie” diverși politicieni, inclusiv șefi de state unde libertatea presei umoristice este o glumă în sine. S-au proclamat „Charlie” ziariști care n-ar republica ce au publicat cei uciși (poate din decență, poate doar din teamă). Când un alt umorist francez mai… „special” (cu spectacole interzise pe motiv de antisemitism) s-a proclamat „Charlie Koulibaly”, (cu referire la numele unuia dintre asasini), ministrul francez de interne a promis „cele mai severe urmări” pentru declarația respectivă. Incoerențele și ipocrizia s-au manifestat prin acuzația de „apologia terorismului” adusă unui tânăr de 16 ani din Nantes, care riscă până la 7 ani de închisoare și 100.000 de euro amendă. Vina sa este de a fi postat după atentat pe contul său de Facebook o caricatură care a „deturnat” o alta, apărută în iulie 2013 pe prima pagină a săptămânalului satiric. Originalul făcea referire la asasinatul în masă a unor musulmani de către alți musulmani în Egipt, cu mesajul „Coranul este de r-h-t. Nu oprește gloanțele”. Caricatura modificată înlocuia Coranul cu Charlie Hebdo. Aceeași justiție care a ignorat prima caricatură a reacționat rapid la a doua…

Toată lumea pare să fie favorabilă libertății de expresie, singurul dezacord fiind cu privire la semnificația… expresiei respective. De regulă, manifestarea aderării la acest principiu este urmată de nuanțări și limitări, de invocarea unei auto-cenzuri sau chiar a unei cenzuri autoritare. În Franța, sondajele sugerează că aproximativ două treimi din opinia publică este favorabilă unor limitări ale libertății de expresie. Reacțiile formatorilor de opinie din țara noastră au pledat preponderent în aceeași direcție.

Nu aveți dreptate din punct de vedere juridic pentru că sunteți minoritar din punct de vedere politic

Această afirmație afirmație nu a fost făcută de un umorist, ci la modul cel mai serios de către un politician francez. Ea ilustrează faptul că în democrațiile noastre reprerezentative, drepturile cetățenilor sunt amenințate permanent de majoritatea formată din grupuri de interese bine organizate. Amenințarea va persista atât timp cât opinia publică va rămâne convinsă că drepturile cetățenilor sunt acordate de către stat.

O interpretare alternativă este cea promovată de filosofii și economiștii aparținând curentului clasic-liberal, potrivit cărora – urmând argumentarea lui John Locke – drepturile individuale preced apariția statului, care este un simplu instrument de protejare a lor, a cărui legitimitate există doar în măsura în care-și respectă misiunea. Elementul central al argumentării este proprietatea de sine a individului, de la care John Locke deduce legitimitatea dreptului de proprietate asupra rezultatelor muncii. În această abordare, agresiunile fizice asupra individului sunt asimilabile încălcării dreptului de proprietate.

Drepturile omului sunt drepturi de proprietate.

Aceasta este și cheia în care poate fi înțeleasă în mod coerent libertatea de expresie. Ignorarea acestui aspect reduc garanțiile constituționale la simple lozinci golite de conținut sau pline de umor involuntar. Deși în mitologia politico-civică actuală libertățile politice sunt considerate superioare celor economice, primele sunt simple iluzii dacă cele din urmă nu sunt respectate cu strictețe.

Cetățenilor […] li se garantează libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor”.

Poate fi ceva mai clar, mai concis și mai liberal decât articolul 28 din Constituție? Mai exact din Constituția Republicii Socialiste România (1965), singura precizare care lispește dintre parantezele drepte.

Tot atât de clar, dar mai puțin concis și mult mai puțin liberal este articolul 29, care „nuanțează” libertățile enumerate anterior.

Libertatea cuvîntului, presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orînduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc. Orice asociație cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociații și propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sînt pedepsite prin lege.” (Art. 29).

Tot clar, concis și liberal este și primul amendament al Constituței SUA:

Amendamentul I. [Libertatea religiei, a cuvântului, a presei, libertatea de întrunire şi de petiţionare] Congresul nu va elabora nici o lege care să impună o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii; sau să restrângă libertatea cuvântului sau a presei; sau dreptul poporului la întrunire paşnică sau de a adresa Guvernului petiţii privind repararea nedreptăţilor.

Spre deosebire de Constituția RSR, nici un alt articol nu vine să limiteze în vreun fel conținutul său în general sau libertatea de expresie în special. În ciuda acestui fapt, la aproape două secole și jumătate de când „părinții fondatori” au formulat acest principiu, în societatea americană se constată că libertatea de expresie este supusă la o serie de limitări. Unele dintre ele sunt rezonabile (pornografia infantilă fiind un exemplu), altele mai puțin rezonabile.

Constituția RSR arată că libertatea de expresie este indisociabilă de respectul drepturilor de proprietate. Într-adevăr, ce înseamnă libertatea de expresie într-o țară în care statul este proprietarul mijloacelor de producție și poate interzice până și deținerea unei mașini de scris? Ea nu înseamnă nimic dacă nu ai dreptul să cumperi o tipografie (televiziune) sau să-i închiriezi serviciile, să scrii ce vrei sau să-i plătești pe alții mai inspirați, să înființezi sau să contractezi o rețea de distribuție.

Situația actuală din SUA arată că în ciuda unei constituții clare și a respectului formal al drepturilor de proprietate, acestea pot fi golite de conținut nu atât prin confiscare, ca în țările comuniste, ci prin reglementări, stratificate și sedimentate de-a lungul a două secole și jumătate. Astfel, din dorința de a limita „discursul urii” (hate speech) s-a ajuns la situații în care unii inițiază procese pentru că s-au simțit ofensați de cartea pe care o citea cineva într-un parc. Sau nu mai pot fi reeditate în versiunea originală operele lui Mark Twain și a altor autori deoarece conțin cuvinte inacceptabile din punct de vedere social sau chiar juridic.

Societățile occidentale de astăzi încă mai invocă mitul fondator al libertății de expresie. Ce a mai rămas din acel mit, în condițiile în care profesia de umorist a ajuns una în care-ți riști viața, libertatea și averea?

Libertatea de expresie nu înseamnă să poți spune doar lucruri adevărate, inteligente sau decente

Libertatea de expresie nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât libertatea de a exprima orice, fără permisiunea nimănui. Cu siguranță, unii vor spune minciuni, prostii sau mizerii.

Libertatea de expresie fără limite este – în mod paradoxal – adevărata protecție a societății împotriva minciunii, prostiei și imoralității pentru că numai într-o astfel de societate oamenii pot reacționa fără teamă sau aprobări prealabile la minciună, prostie și imoralitate.

De îndată ce diverși înțelepți binevoitori doresc să protejeze societatea de „excesele libertății de expresie” încercând să ia doar partea bună a acesteia, constatăm că ei au nevoie de instanțe care să decidă ce anume este și nu este adevărat, inteligent sau moral. Iar acele instanțe trebuie să aibă și ele înțelepciune, bunăvoință dar mai ales putere. Cu puterea, se poate rezolva relativ ușor, mai greu este cu înțelepciunea și bunăvoința puternicilor politici și economici…

De îndată ce membrilor societății li se inoculează ideea că discernerea adevărului de minciună, a ideilor inteligente de opusul lor, a moralității de imoralitate este problema autorităților specializate, ei nu-și vor mai utiliza discernământul în acest sens. Iar un „organ” neutilizat tinde să se atrofieze. Ne mai mirăm în aceste condiții de succesul mereu reconfirmat al escrocehriilor de tot felul?

Un economist care cunoaște literatura curentului „Public Choice” (James Buchanan, Gordon Tullock, George Stigler) știe că funcționarii din „Ministerul adevărului”, din „Agenția inteligenței” și din „Poliția moravurilor” nu sunt și nu au cum să fie garanții interesului general. Pentru că acesta este greu de definit la nivel teoretic, iar identificarea lui practică se manifestă adesea în privilegii pentru unii și costuri ascunse sau persecuții pentru alții. Pentru că acei funcționari au propriile lor concepții despre realitate și morală și au propriile lor interese individuale. Pentru că interzicerea unei idei necesită o putere atât de mare încât tentația de a abuza de ea este irezistibilă. Pentru că în ciuda tuturor abuzurilor puterii, difuzarea ideilor bune sau rele nu poate fi oprită.

Un economist care a înțeles problema cunoașterii așa cum a fost formulată de către Friedrich Hayek, știe că înțelepciunea și gradul de informare atribuite planificatorilor centrali sun de neatins pentru că presupun extragerea și concentrarea unei cunoașteri uriașe ca volum, neformalizabile și dispersate în mințile celor câteva miliarde de locuitori ai planetei.

Un economist familiarizat cu scrierile lui Karl Popper știe că nici măcar științele zise „exacte” nu-și propun (și nu pot) să demonstreze adevărul, ci doar să identifice și să elimine falsul și erorile.

Chiar un economist aparținând curentului dominant (mai degrabă utilitarist și mai puțin interesat de abordarea proprietaristă a drepturilor individuale), dacă ar face o analiză cost-beneficiu exhaustivă și pe termen lung, ar ajunge la concluzia că beneficiile limitării libertății de expresie sunt depășite de costurile generate de procesul limitării. Excepțiile de la principiile generale stimulează apariția de strategii de timp rent-seeking (căutare de rente/privilegii). Oricât de rezonabilă ar fi prima excepție de la regulă, ea incită membrii societății la un consum de resurse pentru a adopta sau a bloca noi excepții. Inevitabil, lista excepțiilor se lungește, deoarece este mai ușor să obții un privilegiu decât să-l elimini: costurile sociale ale privilegiilor sunt dispersate, iar beneficiile sunt concentrate. În timp, sporesc resursele consumate pentru integrarea excepțiilor (privilegiilor) în legislație, crește incertitudinea cu privire la viitoarele excepții etc.

O societate în care adevărul și moralitatea sunt decise în mod centralizat este o societate inerent imobilă. O societate care încearcă și să le impună membrilor să este inerent una totalitară. A recunoaște acest lucru nu înseamnă să negi superioritatea adevărului asupra minciuni, a moralei asupra lipsei de morală. Economiștii preferă concurența monopolului chiar și atunci când este vorba despre stabilirea adevărului și moralei.

Libertatea garantată doar atunci când se cunoaște dinainte că efectele sale vor fi benefice nu este libertate”.

Această afirmație făcută de Friedrich Hayek în Constituția Libertății este valabilă și pentru cazul particular analizat aici. Modul cum își folosește cineva libertatea de expresie cineva care exprimă lucruri opuse adevărului, inteligenței și moralei nu spune nimic despre libertatea de expresie în general, dar spune foarte multe despre educația, inteligența și bunul simț al emitentului.

Într-o societate controlată centralizat, nu avem garanția că prostul gust va dispărea ci doar că alternativele preferabile vor fi tot mai puține. Într-o societate liberă, cei care se sunt deranjați de „umorul” de prost gust au la îndemână nu numai posibilitatea de a nu-l consuma ci și alternative. Evoluția tirajelor Charlie Hebdo înainte de atentat arată că numărul celor care gustau umorul deliberat provocator al publicației era în continuă descreștere.

Desigur, oamenii își doresc, de regulă, să trăiască într-o societate în care adevărul, inteligența și morala predomină. Tot Hayek ne avertizează însă că „dacă dorim să menținem o societate liberă, este esențial să recunoaștem că desirabilitatea unui anumit lucru nu este o justificare suficientă pentru utilizarea constrângerii”.

Tentația de a utiliza constrângerea statului pentru face obligatoriu tot ceea ce este bun este la fel de periculoasă ca și tentația de interzice tot ceea ce este rău. O societate care cedează acestor tentații devine una în care tot ce nu este interzis, este obligatoriu. Chiar ne dorim să trăim într-o astfel de societate? Dacă nu, atunci poate că vom înțelege că riscurile libertății, chiar cele ale „excesului de libertate” sunt mult mai mici decât riscurile insuficienței sau absenței de libertate.

Referințe

*** (1965/1986), Constituția Republicii Socialist România, Adoptată în unanimitate de Marea Adunare Națională la 21 august 1965, cu modificările și completările ulterioare, republicată, Buletinul Oficial, Nr. 65, 29 octombrie 1986.

*** (1776/1787/1791), Declaration of Independence and the Constitution of the United States of America, http://www.uscis.gov/sites/default/files/USCIS/Office%20of%20Citizenship/Citizenship%20Resource%20Center%20Site/Publications/PDFs/M-654.pdf

Hayek, Friedrich A. (1960/1998), Constituţia libertăţii, Ed. de Institutul European, Iaşi. Traducere de Lucian-Dumitru Dîrdală, după The Constitution of Liberty, University of Chicago Press.

Articol apărut iniţial în revista Sinteza.

imagine: robertdee.pl

comments

Radu Nechita

Radu Nechita

Conferențiar - Universitatea Babeș-Bolyai

More Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'
Citește si:
Citește si:
[views] Planul anti-sărăcie al Guvernului tehnocrat e făcut de așa…