Judecată și prejudecată

Vizualizări: 2,382

Succesul la public al D.N.A. motivează autoritățile de control și organele judiciare dar, din păcate, eficiența tinde să fie rezultatul abuzului iar justiția se transformă în justițiarism.

Dacă în artă sau sport, kitsch-ul e consecința succesului la public și ocupă toată scena, lăsând doar câteva nișe împătimiților și cunoscătorilor, în justiție, nu condiția avocatului care trebuie să lupte cu acuzațiile infamante înainte de a fi întemeiate pe lege e cea mai mare dramă. Drama e a justițiabililor supuși unor presiuni enorme și unei judecăți tot mai formale, mai superficiale și în final nedrepte.

În contencios administrativ și fiscal (domeniul în care m-am specializat),  cel puțin la începutul carierei, luptam cu acte emise de autorități care din eroare și mai rar din exces de zel, afectau patrimoniul privat dincolo de sarcina fiscală legală.

Procesele erau oarecum fair-play, reprezentanții statului acceptând că trebuie să se facă dreptate și judecătorii ascultau argumentele contestatarilor.

Din păcate, în ultimii ani, justiția noastră pornește pe un nou drum greșit: de la prea puțin, direct la prea mult și se aliniază imperativului „eficiență”. Sancțiunile sunt tot mai aspre, acuzațiile cu potențial infamant ocultează fondul cauzelor, inspectorii sunt  tot mai duri, procurorii nemiloși și judecătorii aspri pentru a mulțumi o opinie publică tot mai isterică și isterizată.

Așa aflăm că în România se fură fondurile europene ca în codru, că evaziunea e la cote uriașe și că e chiar o problemă de siguranță națională, că suntem sufocați de corupție. Realitatea nu e deloc aceasta. Voi arăta cu exemple în alte articole că, cel puțin în materia fondurilor europene, privații din România sunt incomparabil mai responsabili decât cei din Polonia, Cehia, Suedia, Franța sau Italia.

În materie fiscală, aproape toate inspecțiile fiscale se termină cu plângeri penale. Deși infracțiunea de evaziune fiscală presupune intenția făptuitorului calificată cu scop, toate sesizările sunt urmate de începerea urmăririi penale și apoi ajung la instanță fără ca autoritățile să încerce măcar să probeze latura subiectivă a infracțiunii. Deja aceasta se prezumă fiindcă știm deja că patronii sunt evazioniști. Când nu există chiar nimic serios într-o sesizare, dosarul se închide cu amendă administrativă fiindcă sistemul nu are voie să dea nici un rateu. Procentul de eficiență trebuie să rămână sus.

Autoritățile statului au învățat să formuleze acuzații cu potențial infamant în materia contenciosului speculând prejudecățile populare sau fiind ei victime ale gândirii cu delegație. Patronii sunt evazioniști, crează artificial condițiile de accesare a banilor europeni ca să se îmbogățească, nu declară profitul și nu vor să angajeze pe bieții oameni aflați în căutarea unor locuri de muncă. De asemenea, judecătorii își fac un titlu de glorie din faptul că reușeșsc să motiveze împotriva susținerilor avocaților, făcând și ei apel la jurisprudența comunitară, greșit înțeleasă.

Judecătorii tineri, veniți de la I.N.M., reproduc în fiecare motivare de respingere a unor plângeri împotriva amenzilor textul de interpretare al art. 6 din Convenția E.D.O. care arată că judecătorul se poate folosi de prezumții pentru a stabili adevărul. Și cum judecătorul a mai auzit și că actele emise de autorități sunt prezumate ca fiind legale, gata și rezolvarea problemei. Nici nu mai trebuie verificate probele și ascultați contestatorii. Îți pui întrebarea: la ce bun să mai avem judecători dacă statul are dreptate fiindcă se prezumă că are dreptate? Aflăm de la judecătorii tineri instruiți la prestigiosul I.N.M. că, de fapt, drepturile fundamentale ale omului se referă la drepturile statului asupra omului.

Există și judecători în vârstă care toată viața „au dat cu statul”. Asta e chiar mai simplu decât pozitivismul arătat mai sus. Trebuie doar să fii cuminte. Până vine o decizie de îndrumare sau decizie a instanțelor comunitare, ei dau dreptate statului. Fiindcă statul e puternic și nu e bine să te pui cu el.

Ajung la fondurile europene. Controalele ex-post pe care le fac autoritățile de management din România se încheie toate, sau minim 99% cu acte de control complet ilegale, de la prima literă până la ultimul punct. Ele suferă de un viciu profund de logică, așa că nici nu trebuie să așteptăm să spună ceva instanțele ca să afirmăm că sunt greșite.

Autoritățile de management iau toți banii beneficiarilor, adică declară că proiectele și-au pierdut eligibilitatea și dezvoltă argumentații confuze în care demonstrează că acele contracte nu ar fi trebuit să existe. De asemenea, adaugă acuzații infamante cum sunt cele legate de nerealizarea profitului sau fluctuația numărului de angajați. Între un beneficiar „nu trebuia să fie eligibil” și „beneficiarul și-a pierdut eligibilitatea” e o diferență uriașă care poate fi exprimată în mai multe moduri:

  • E o diferență de responsabilitate: dacă beneficiarul nu trebuia să fie eligibil, răspunderea e a autorității de managament. În celălalt caz e răspunderea beneficiarului.
  • E o diferența dată de principiul securității raporturilor juridice, principiu de drept consacrat, de importanța sensibil egală cu drepturile fundamentale ale omului și principiul proporționalității. În esență, dacă i-ai spus unui beneficiar că e eligibil, nu poți să te răzgândești în urma unui nou control.

Ei, bine, judecătorii care „dau cu statul” își acoperă ochii și urechile. Doar când vorbește privatul.

Într-un dosar, la Curtea de Apel București, în lămurirea unei spețe ( dosarul 5101/2/2014), instanța trebuia să aibă în vedere cauza Slancheva Sila judecată de C.J.U.E. Această cauză (Slancheva Sila) lămurește pe deplin ce înseamnă creare artificială a condițiilor de accesare a fondurilor europene. Profesionistă și atentă la argumente, doamna judecător U. D. reține că petentul a invocat cauza Stanciu Vasilica. Asta o fi traducerea din bulgară a numelui Slancheva Sila, nu avem de unde ști.Dar, ca să folosim prezumțiile, cum spun tinerii judecători, mai degrabă d-na judecător nu a citit nimic din ce a invocat petentul privat. Litigiul nu era despre o amendă de circulație, era despre o acuză greșită a A.F.I.R. care a vătămat un privat cu contravaloarea a 200.000 de euro și a ruinat afacerea unei familii de tineri întreprinzători. Dar, la ce bun să se raporteze la o Decizie a C.J.U.E. când instanța a aplecat urechea la acuzațiile infamante legate de locurile de muncă și nerealizarea profitului estimat!

Când organele de control disprețuiesc proprietatea, procurorii disprețuiesc libertatea și demnitatea umană iar judecătorii înșiși cedează prejudecăților populare și închid ochii în fața ilegalităților, avem o problemă infinit mai mare decât evaziunea sau corupția.

Justiția a pornit din nou într-o direcție greșită, iar de această dată pericolul e imens: s-a luat de braț cu statul totalitar.

comments

Florentina Dragan

Florentina Dragan

Avocat în Baroul Brăila, specializat în contencios administrativ și fiscal.

More Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

2 Trackbacks & Pingbacks

  1. Prezumția de nevinovăție: să sărbătorim oprirea evoluției! | Clubul libertății
  2. Dadacă Iovreau și Nutu Naivoie | Clubul libertății

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'
Citește si:
Citește si:
[views] “To be controlled in our economic pursuits means to…