Despre utilitatea socială a Bisericii

M-am pornit să scriu pe tema impozitării veniturilor Bisericii, dar mi-am dat seama că înainte de a spune ceva despre Codul Fiscal sunt de lămurit alte lucruri, la subiect și totodată mult mai importante.

Cei mai mulți dintre cei care pun problema fiscalizării Bisericii îi aduc de fapt acesteia o acuză și dau și o sentință: Biserica nu și-ar îndeplini misiunea, aceea de a-i ajuta pe cei nevoiași, așa că merită impozitată. Tulburătoare acuzație și îngrijorătoare sentință!

Acuzația cum că Biserica nu i-ar ajuta pe nevoiași nu are cum să fie o afirmație tare, adică absolută, din cel puțin două motive.

Primul ar fi că deși Biserica chiar are operă de caritate, ea nu este în principal instituție de caritate, cel puțin nu una a carității redistributive centralizate.

Da, Biserica este chemată prin cler (instituțional) și prin credincioși (personal) să facă milostenie, dar în timp ce milostenia este deopotrivă un necesar exercițiu ascetic (renunț la ce este al meu) și un dorit rod al dragostei creștine (îmi pasă de aproapele), milostenia nu este misiunea principală a Bisericii.

Biserica există de fapt pentru a-i aduce pe oameni la Dumnezeu, iar oamenii, schimbați de atingerea lui Dumnezeu, devin printre altele și mai milostivi, dar nu numai.

Al doilea motiv ar fi că acuzația este fie pe jumătate falsă, fie pe jumătate adevărată. Nu cred că poate dovedi cineva că Biserica nu face deloc milostenie, deci, cel mai probabil, cei care vin cu acuzația vor să spună de fapt că Biserica nu face îndeajunsă milostenie, în raport cu sărăcia oamenilor și/sau a resurselor pe care ea le-ar avea la dispoziție.

Pe scurt, Biserica este acuzată de inadecvare – nu dă, deși ar trebui să dea – și de lăcomie – poate că dă, dar dă mult prea puțin.

Cum absolut niciunul dintre acuzatorii cu care am vorbit de-a lungul vieții mele nu a donat vreodată un ban Bisericii, iar majoritatea lor covârșitoare nici nu sunt implicați în vreun fel în viața ei, am ajuns la concluzia că situația este aceasta: cei care acuză Biserica de faptul că nu-i ajută (îndeajuns) pe cei nevoiași la urma urmelor nici nu văd pentru aceasta un alt motiv de a exista.

Dacă nu dă bani celor în lipsuri, Biserica nu are nicio utilitate socială, nu-și merită dispensele fiscale și este doar un SRL oarecare pe care trebuie asmuțit ANAF-ul.

Altfel spus, Biserica este judecată într-un cadru strict secular, fiindu-i negate menirea esențială și realizările principale, așa cum și le definește ea însăși.

Din punct de vedere secular, Biserica nu este necesară ori eficientă, deoarece pupatul icoanelor și a moaștelor nu folosește nimănui. Niciun un cuvânt despre faptul că noi, cei care ne considerăm parte din Biserică chiar vedem un folos în acestea.

Se pare că este vorba de imposibilitatea de a înțelege că pentru noi, cei credincioși, Biserica își îndeplinește misiunea prin faptul că ne aduce să ne rugăm împreună, prin faptul că ne vorbește de Dumnezeu, prin faptul că ne ajută să avem o altă minte decât cea a lumii.

Pentru cei credincioși, Biserica este un fel de școală și un fel de spital, pentru că în ea învățăm despre Adevăr și în ea ne vindecăm de bolile sufletului. Nu știu cum apar acestea în bugetele ei!

Cei care ne acuză au grijă să nu fie exacți în acuzațiile lor și nu dau nicio cifră, nu ne spun cât din bugetul Bisericii ar trebui alocat carității, ci doar că nu e îndeajuns, că dăm banii pe altele în loc să facem milostenie.

Ca și credincioși, recunoaștem imediat acuzația lui Iuda Iscarioteanul, campion și sfânt protector al superiorității morale auto-atribuite. Asemenea celor de astăzi, care tună și fulgeră că dăm banii săracilor pe catedrale, și acela s-a scandalizat de faptul că Mântuitorul a acceptat „risipa” Mariei Magdalena, în loc să se vândă mirul și să hrănească pe mulți.

Iuda nu aștepta un Mântuitor, ci un războinic al justiției sociale de genul celor din ziua de astăzi, așa cum nici zeloții nu așteptau nici ei un Mântuitor, ci un lider militant, care să nu moară, ci să omoare.

Dacă m-aș putea smeri într-atât încât să accept acuzele celor care se cred superiori moral Bisericii ca pe o dojană de Sus că nu ne facem treaba, ma înfricoșează în schimb sentința lor, care nu cred că are cum să vină tot de Acolo.

Poate Biserica chiar este uneori inadecvată și lacomă, dar îmi este imposibil să accept ca alternativă Statul. Oare are Statul mai multă milă decât Biserica, de dorim să-i dăm lui din averea ei?

Despre de unde vine averea Bisericii și despre impozitarea ei voi scrie altădată, acum închei spunând că putem și trebuie să facem mai mult pentru cei nevoiași, mai ales în contextul sărăciei din țara noastră, dar trebuie să o facem pentru ei și pentru Dumnezeu, în aceeași discreție ca dintotdeauna, nu pentru cei care ne judecă de pe margine.

Biserica este cel mai folositor dintre lucrurile nefolositoare din lume și nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru cei care încă nu văd aceasta.

Sursa foto: pemptousia.com

comments

Ştefan Bârgăoanu

Ştefan Bârgăoanu

Căsătorit, tată a doi copii. Softist (nu sofist) din 1998, Agile coach. Pasionat de Agile, Conservatorism și muzica bizantină.

More Posts

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'
Citește si:
Citește si:
Nu-mi este clar dacă s-a tranșat sau nu problema așa-zisului…