Despre lege și spiritul său. Lecție din rugby.

Vizualizări: 885

În rugby a luat naștere o controversă privind interpretarea legilor jocului.  Fiind vorba de o chestiune principială, această controversă e importantă, aș spune, pentru toată societatea. De altfel, presa anglo-saxonă tratează chestiunea dincolo de rubrica sportivă.

În toate domeniile avem legi și dezbatere asupra calității lor. Claritatea  normei legale, o condiție esențială pentru a discuta despre calitatea sa, rezultă pentru unii din specificitatea normei, care nu dă posibilitatea multor interpretări, pentru ceilalți, în schimb, rezultă din raportarea corectă la valoarea socială pe care o protejează.

Cu alte cuvinte, avem o dispută între cei care insistă pe formă și strictă aplicare și cei care insistă pe spiritul legii și înțelepciunea celui ce o aplică.

În Turneul Celor 6 Națiuni, Italia, în meciul disputat contra Angliei, pe Twickenham, stadionul pe care englezii sunt aproape de neînvins, a exploatat o breșă din legea jocului, surprinzându-i pe conservatorii englezi și fiind aproape să producă o mare surpriză.

Crezând că se află în față unei inovații epocale, presa din emisfera nordică i-a găsit tacticii, rapid, nume de botez: no ruck.

Antrenorul englezilor, neo-zeelandezul Eddie Jones, n-a gustat inovația adusă jocului, spunând în timp ce se așeza pe scaun pentru conferința de presă:

“Salut, domnilor! Ați putea să vă cereți banii înapoi. Azi nu am jucat rugby.”

A continuat în același stil: “îi felicit pe italieni pentru cum au executat planul de joc, dar dacă acesta e rugby, o să mă retrag… Nu voi răspunde la nicio întrebare despre rugby, fiindcă astăzi nu am jucat rugby!

A glumit pe seama albaștrilor care săreau agitând brațele și a evocat pinball-ul, a spus de mai multe ori „n-am jucat rugby”,  „ în fotbal, când joci astfel se spune că parchezi autobuzul în poartă, azi am văzut ceva mai mare decât un autobuz”, „noi ne antrenăm să jucăm rugby, nu să nu jucăm rugby”, „ nu pot numi jucătorul meciului, e ridicol, n-a fost un meci”.

Iritat de entuziasmul unui jurnalist care a întrebat dacă tactica a fost genială, Eddie Jones a mai spus: Noi am luat 5 puncte, ei au luat 0. Dacă asta e genial, OK!

De partea cealaltă, antrenorul Italiei, Conor O’Shea, i-a amintit lui Eddie Jones că tactica a mai fost folosită și de Australia, că expresia „the cleaners” folosită la adresa Italiei e lipsă de respect și a sugerat că nici el nu se omoară după jocul de picior al englezilor (Anglia a câștigat un campionat mondial bazându-se pe forța înaintării și jocul de picior al lui Jonny Wilkinson și mai puțin pe cursivitatea jocului pe trei-sferturi).

De altfel, părerile sunt împărțite și între iubitorii jocului, nu doar între cei doi antrenori. Dacă legea jocului nu interzice în mod explicit această tactică, se pune problema: ce urmează? Să fie permisă și să i se găsească antidot sau să fie interzisă fiindcă nu e în spiritul jocului?

De unde pleacă totul:

Legea jocului de rugby definește ruck-ul (grămada, aglomerarea spontană) astfel: „unul sau mai mulți jucători din fiecare echipă, care sunt pe picioare, în contact fizic, în apropierea mingiei aflate la pământ”.

La linia picioarelor ultimului jucător din grămadă sau ruck se formează linia ofsaidului. Jucătorii care nu luptă pentru minge, trebuie să stea în teritoriul lor. Nu le este permis să intre în teritoriul ocupat de ruck și cu atât mai puțin în teritoriul celeilalte echipe.

Așadar, rugby-ul este un joc în care câștigi teritoriu luptând pentru fiecare centimetru de teren.

Ce-au făcut italienii? Nu s-au angajat în nicio luptă după placaj. Astfel, neformându-se ruck-ul, nu se forma nici linie de off-side la picioarele ultimului jucător implicat, nici zonă liberă. Italienii nu au mai încercat să ajungă la minge prin împingerea adversarilor, din față, ci intrând în teritoriul englezilor și încercând să intercepteze pasele.

Italienii i-au spus arbitrului francez Roman Poite înainte de meci cum vor aborda jocul, ca acesta să nu fie surprins și să aprecieze ofsaidul raportându-se la litera regulamentului.

Astfel, englezii, obișnuiți ca la formarea grămezii să dea drumul balonului pe treisferturi pentru construcție, fără să-și facă griji de adversarul aflat la distanță, s-au trezit cu italienii printre ei încercând să intercepteze.

Spectatorii englezi și-au manifestat dezaprobarea și furia. Dylan Hartley (căpitanul englezilor) și James Haskell l-au rugat pe arbitru să le spună ce reguli aplică italienii. Răspunsul – „sunt arbitru, nu antrenor” i-a lămurit că trebuie să caute o soluție ca să contracareze această tactică.

David Bodilly, fost arbitru galez, apreciază că în afara neo-zeelandezilor care cunosc în detaliu legile jocului de rugby, oricare alți jucători ar fi reacționat ca englezii. Galez fiind, după ce s-a bucurat un pic de răul pățit de englezi, a admis că, deși legală, tactica italienilor nu ar trebuie să fie regula în rugby, ci excepția.

Că această tactică poate fi contracarată, sunt câteva exemple superbe pe care lumea rugby-ului avea să le descopere repede. Tactica mai fusese aplicată sporadic și cu rezultate îndoielnice de Chiefs Hamilton (Noua Zeelandă) în 2016. Chiefs e câștigătoarea celei mai puternice competiții de rugby din lume în 2012 și 2013 și una din echipele care domină competiția în ultimii ani. În emisfera sudică „no ruck” e cunoscută drept „tackle only” (doar placaj).

În meciul Brumbies – Chiefs, australianul David Pockock, inspirat și inteligent, l-a agățat de tricou pe Michael Leitch, creând contactul fizic necesar pentru a forma ruck-ul și, astfel, neo-zeelandezii care plecaseră la intercepție au fost surprinși în ofsaid.

Chiefs au pățit-o chiar mai rău cu conaționalii de la Blues. Aceștia au sesizat spațiul liber lăsat în față, Rene Ranger a ridicat mingea, a intrat în contact cu 3 fundași, a eliberat din placaj către Rieko Ioane și acesta a zburat către eseu.

Totuși, chiar dacă poate fi contracarată, chiar dacă e folosită sporadic, e această tactică în spiritul jocului? Și dacă nu e în spiritul jocului dar poate fi aplicată câștigător, cine oprește o echipă să o aplice atât cât are nevoie să câștige?

Cel mai slab argument formulat de cei care sunt pentru schimbarea jocului e că tot în urma unui procedeu neașteptat ar fi luat ființă rugby-ul în 1823. Webb Ellis, la un meci de fotbal,  a luat mingea în mână și a sprintat către butul advers.  Păi, tocmai asta spune și Eddie Jones – eu vreau să joc rugby, dacă vreți să vedeți alt sport, vă urez multă baftă, eu mă retrag.

E similar „no ruck” cu „catenaccio” pe care l-au inventat tot italienii în fotbal? E vorba doar despre un stil de joc mai puțin plăcut ochiului? Sau, cum zice Eddie Jones, un alt sport?

Fotbalul era cunoscut ca sportul în care trebuia să înscrii mai multe goluri decât adversarul. Italienii au schimbat perspectiva: câștigi și dacă primești un gol mai puțin decât adversarul. Catenaccio a avut succes în anii ’60 până când a fost contracarat de fotbalul total al lui Rinus Michels. După alți 20 de ani, Sachi, Capello și alții aveau să perfecționeze catenaccio, adăugându-i presing în terenul adversarilor. Au fost iar ani glorioși pentru echipele italiene până au replicat englezii cu centrările precise pe vârfuri și apoi spaniolii cu jocul rapid de posesie: tiki-taka.

Dezvoltând propria filozofie, italienii au colecționat nenumărate succese, la nivel de club fiind depășiți doar de câțiva ani de spanioli, în timp ce naționala este după Brazilia și Germania a treia cea mai puternică din toate timpurile. Dar stadioanele lor sunt goale. Să nu mai fie, oare, italienii încântați de propria cultură fotbalistică deși succesul nu i-a ocolit?

Pe de altă parte, fără ca italienii să perfecționeze jocul defensiv, poate nu ar fi evoluat atât jocul ofensiv.

Revenind la rugby, tactica no-ruck poate fi contracarată. Dar există vreun indiciu că ar ajuta la dezvoltarea rugby-ului?

Regulamentul jocului de rugby începe cu capitolul dedicat principiilor jocului. Rugby-ul „se dispută atât în litera, cât şi în spiritul Legilor Jocului”. Disputa și continuitatea sunt trăsăturile esențiale ale jocului de rugby, spune legea jocului.

Prea multe dispute îl fragmentează. Pe de altă parte, continuitatea nu se referă la o schimbare permanentă a posesiei prin intercepții ci, din contră, la continuitatea fazelor de atac ale fiecărei echipe. La construcția în propriul teritoriu până îndrăznești să pătrunzi în teritoriul advers. Dar pătrunzi în forță, cu intenții anunțate, nu te strecori. Continuitatea se referă la pregătirea unei noi dispute.

Rugby-ul presupune confruntarea față către față; câștigarea mingiei, nu sustragerea; abilitate nu șiretenie; câștigarea teritoriului, nu pătrunderea clandestină.

Refuzul disputei pentru minge nu are cum să fie în spiritul jocului de rugby. Chiar dacă regulamentul nu interzice explicit tactica italienilor, italienii ar trebui să se comporte ca și cum ar fi interzisă.

Să facem și din rugby un sport inventat de englezi în care câștigă italienii, mereu și mereu la limită?

Mai degrabă soluția stă într-o interpretare a Legii (Regulamentului) pentru a repune în drepturi formale spiritul jocului. Scuzați oximoronul!

 

comments

Florin Drăgan

Florin Drăgan

42 ani, căsătorit, absolvent al Facultăţii de Comerţ la A.S.E., al Facultății de Drept la U.E.B, absolvent al cursurilor TRENDS la IST Studies Atena, expert accesare fonduri europene.

More Posts

Follow Me:

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'
Citește si:
Citește si:
[views] Colectiv, un nume înlăcrimat, un nume tragic. 64 de…