Administrația Trump – probabilități în abordarea politicii externe

Vizualizări: 855

Spre dezamăgirea susținătorilor și bucuria criticilor săi, dintre care primii sperau că, odată ajuns președinte, Donald Trump își va tempera discursul acid din campania electorală, în mesajul inaugural de după depunerea jurământului acesta s-a situat pe coordonatele cunoscute, în special în ceea ce privește aspectele politicii interne – asupra cărora s-a concentrat expunerea sa: locurile de muncă, problema imigrației, refacerea infrastructurii și a industriei, întoarcerea deiziei politice la și către popor, etc.

De altfel, modul de abordare a problematicii interne a fost cel care i-a adus victoria din 8 noiembrie 2016. În privința politicii externe, Trump a vorbit explicit doar despre necesitatea eradicării terorismului islamist (aceasta fiind, de altfel, singura temă de politică externă pe care a accentuat-o semnificativ în campania electorală); referirea sa la păstrarea vechilor alianțe și crearea unora noi este mult prea ambiguă, pentru a putea fi comentată.

El și-a exprimat, totuși, nemulțumirea că SUA cheltuiesc sume importante pentru a întreține armatele altor state – aluzie străvezie la faptul că cetățenii americani susțin pe umerii lor apărarea aliaților din NATO, care au devenit tot mai indolenți cu propriul efort militar. Ideea poate fi coroborată cu afirmația – făcută în timpul campaniei electorale – că își dorește relații mai bune cu Rusia lui Putin, relații care, odată atinse, ar face să dispară și motivația unei implicări financiare americane substanțiale în apărarea Europei.

Rămâne de văzut ce schimbări va reuși să producă noul președinte, alături de majoritatea republicană din Congres, în politica internă de peste ocean. În ceea ce privește însă politica externă, lucrurile sunt ceva mai complicate, aceasta reprezentând de obicei hopul cel mare pentru președinții americani – iar Trump nu face excepție. Ca și predecesorii săi, el va trebui să se bazeze pe consilieri și să recunoască faptul că realitățile geopolitice și imuabilul istoriei, iar nu dorințele personale ale vremelnicului locatar de la Casa Albă determină evoluțiile principale în această privință. Să recunoaștem, în acest context că, din această perspectivă, Hillary Clinton, cu vasta sa experiență în domeniu, ar fi avut mai multe atuuri.

Iar realitatea îi pune în față, noului șef al Administrației americane, următoarele provocări:

1. În Asia de Sud-Est, SUA se confruntă cu politica agresivă a Beijingului, care insistă să domine Marea Chinei de Sud, prin construirea de insule artificiale, dotate cu porturi și aeroporturi, spre disperarea celorlalți actori din zonă, care se uită spre Washington în căutare de sprijin: Taiwan, Malaezia, Singapore, Vietnam, Brunei. În mod curios, Filipinele, principalul aliat, tradițional, al SUA, în regiune, par să se distanțeze, sub conducerea noului președinte, Rodrigo Duterte – și chiar să accepte (măcar și în parte), poziția chineză. Este cunoscută lipsa manifestă de respect cu care președintele filipinez l-a tratat pe Obama. Rămâne de văzut dacă Trump, cu exprimarea sa colorată, va reuși să găsească limbaj comun cu Duterte. Situația din Marea Chinei de sud are potențial ridicat de confruntare, având în vedere și faptul că președintele Xi Jinping se află – mutatis mutandis – în an ”electoral” și nu își poate permite o atitudine prea conciliantă, în fața unui nou președinte american – rudimentar în știința diplomației și deseori destul de agresiv în exprimare.

2. Să obții ”relații bune cu Rusia” presupune și renunțarea la sancțiunile impuse după ocuparea Crimeei (ceea ce ar determina și UE să procedeze în consecință), dar și la scutul antirachetă din Europa de Est. Asta s-ar îmbina mulțumitor cu reducerea contribuției financiare americane în NATO – pentru apărarea Europei. Dar înseamnă și să accepți creșterea influenței Moscovei în UE, căci ar fi naiv de crezut că europenii nu vor prefera să continue pe linia îmbunătățirii relațiilor cu Rusia, decât să cheltuiască pe înarmare. Desigur, argumentația nu are în vedere statele baltice, România și Polonia. Aceste țări se simt amenințate de Rusia (mai ales după evenimentele din 2014) și sunt dispuse să aloce fonduri suplimentare apărării și să permită instalarea facilităților NATO (ca scutul antirachetă) și suplimentarea efectivelor Alianței pe teritoriile lor. De aceea, ele vor face presiuni pentru menținerea angajamentelor NATO în regiune, ceea ce, în condițiile în care ceilalți aliați europeni vor refuza să își majoreze contribuția la bugetul comun, va însemna că povara va cădea tot pe umerii contribuabilului american.

Iar a nu răspunde temerilor acestor state, care formează singura cortină cu adevărat anti-rusă în Europa, ar însemna să deschizi larg poarta (și așa șubredă) pentru influența Moscovei pe continent. În plus, din cauza intereselor României în Republica Moldova și Marea Neagră și a intereselor poloneze în Ucraina (neuitând nici interesele economice ale unor actori economici din SUA în această țară), nici aceste două surse de potențial conflict între Washington și Moscova nu pot fi anihilate.

3. Tensiunile din relația cu Rusia pot fi reduse prin modificarea politicii americane în Orientul Apropiat și Mijlociu – în special în Siria. Dacă, spre deodebire de predecesorul său (care mima că luptă cu extremismul islamist) Trump va adopta (așa cum a promis în campania electorală) o atitudine dură față de ISIS, atunci se va întâlni, în mod fericit, cu politica Kremlinului în regiune. Desigur, ar trebui ca Administrația de pe Potomac să renunțe și la sprijinirea opoziției armate zisă ”moderată” și care cuprinde, de fapt, un mănunchi de grupări teroriste fioroase, cu nimic mai prejos față de ISIS.

Chiar și așa, cooperarea va dura doar până la eventuala eradicare a Statului Islamic, pentru că în zonă rămân alte puncte de divergență. SUA vor trebui să aleagă între visul național kurd și stabilitatea Turciei și, implicit, a flancului NATO. Greu de crezut că ”regele alb” (niciodată caracterizat prin moderație sau înțelepciune) va reuși să scoată din balta secată a Orientului piatra aruncată de ”nebunul (de) negru”, căci, tocmai în asta a constat ”genialitatea” premiatului ”făcător de pace”: și-a plasat țara într-o situație imposibilă – aceea de a alege între Turcia și kurzi. Orice decizie va fi luată va fi una proastă în sine, pentru SUA, având și ”meritul” că va inflama relația cu Damascul și, prin urmare, va crea noi tensiuni cu Moscova.

Dacă adăugăm la aceasta și ”strălucita” idee de a muta ambasada americană de la Tel Aviv la Ierusalim, fapt care îi va ridica lui Trump în cap toată lumea arabo-musulmană (prieteni și inamici deopotrivă), putem observa că relațiile externe ale Administrației Trump vor fi cel puțin la fel de complicate ca ale predecedentei administrații și că, volens nolens, politica externă americană se va situa și în următoarea perioadă pe aceleași coordonate.

Deci, dacă așa cum îi prevăd unii, Donald Trump va fi cumva trimis ”la odihnă”, lângă JFK, motivul va fi unul legat de politica sa internă și nu de activitatea sa în domeniul relațiilor internaționale, unde, cel mai probabil, nimic esențial nu se va schimba.

Preluare de pe Power&Politics World

comments

Mihail Albişteanu

Mihail Albişteanu

Absolvent al Facultăţii de Istorie (Iaşi) şi al unui master în Jurnalism, este profesor la o şcoală din capitala Moldovei. Începând din 1993 activează în sectorul non-profit, ca fondator şi lider al unor organizaţii neguvernamentale.

More Posts - Website

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


'
Citește si:
Citește si:
Morala creştină are esenţă divină, logica este creaţia unor minţi…